„Regizorii tineri sînt mult prea interesaţi să iasă afară” - interviu

(interviu publicat în Dilema veche nr. 89 / 2005)

La sfîrşitul săptămînii trecute a avut loc, la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, premiera muzicalului Chicago de Maurine Dallas Watkins; regia Ricard Reguant, coregrafia Ana Eva Cruellas, scenografia şi costumele Cătălin I. Arbore, Muzica John Kander, cu Ştefan Bănică Jr., Maia Morgenstern, Monica Davidescu, Ilinca Goia, Andrei Duban, Anca Ţurcaşiu, Ioan Andrei Ionescu, Silviu Biriş şi Carmen Ionescu.


Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Ricard Reguant pentru acest muzical?

A fost o întîmplare. Nu ştiam de acest proiect cînd m-a sunat Monica Davidescu să mă întrebe dacă n-aş fi interesat. Văzusem spectacolul cu un an înainte chiar pe Broadway, iar eu voiam de mult să fac un asemenea rol. Asta se întîmpla anul trecut, pe cînd director la TNB era încă Dinu Săraru. La un moment dat, au apărut nişte probleme iar lucrurile s-au împotmolit. Eu am refuzat să facem spectacolul într-o altă sală decît una de teatru şi am plecat. Aveam concerte de pregătit şi nu-mi plăcea că lucrurile tărăgănau. Negocierile s-au reluat cu conducerea actuală şi, după multe luni de întrerupere, timp în care o parte dintre actori au repetat totuşi, spectacolul s-a făcut.

Aţi mai jucat în muzicaluri?

Cînd am terminat în 1990 Institutul de Teatru la clasa lui Ianis Cojar, eram prima promoţie liberă de actori, am pregătit pentru absolvenţă muzicalul Bună seara, domnule Wilde! sau Cadrilul, după Ce înseamnă a fi onest, o piesă de teatru a lui Oscar Wilde adaptată de Eugen Milea şi Ani Mălineanu. Am fost atunci la Liverpool la un festival al ţărilor din Est şi englezii au rămas şocaţi. Muzica era pe bandă, uneori se cînta peste pozitiv, dar, pentru pretenţiile noastre de studenţi, era OK. De atunci însă n-am mai jucat în muzicaluri pentru că voiam să fac altceva. Muzicalul înseamnă dansatori, muzică live... Muzicalul este o şcoală în sine: în Vest există oameni axaţi numai pe music-hall, joacă un spectacol timp de 10 ani, fac zilnic antrenament pentru întreţinerea vocii, a corpului...Am acceptat să joc în Chicago ca o provocare, gîndindu-mă mai puţin la impactul spectacolului. Mizez pe energia pozitivă a colegilor mei, dar nu cred că oamenii trebuie să se aştepte la un spectacol chiar ca pe Broadway.

În ultimii ani aţi jucat mai puţin teatru şi aţi cîntat mai mult. E doar o impresie?

Iubind teatrul foarte mult şi avînd nevoie de el, e adevărat însă că muzica a ocupat un spaţiu mai mare în cariera mea pentru că a ţinut locul filmului. Filmul m-a lansat şi asta am vrut mereu să fac. Chiar dacă la teatru am apărut constant, muzica e mult mai mediatizată. Un simplu concert te face mai vizibil decît un spectacol de teatru unde vin doar 400 de oameni.

Dar nici în filme nu prea aţi mai jucat. Aţi lucra cu tinerii regizori?

Nu am avut oferte prea multe şi nici filme multe nu s-au făcut. În ultimii ani am turnat însă cîteva comedioare. Cred că ducem o lipsă acută de filme româneşti pentru publicul românesc. Sînt filme vechi care trebuie înlocuite. Nea Mărin miliardar, Liceenii, BD-urile sînt difuzate la TV şi pentru că nu avem alte filme româneşti de genul acesta. Au venit băieţii de la Vacanţa Mare şi au avut succes tocmai pentru că e nevoie de comedii româneşti. La noi nu s-a mai făcut o comedie romantică de nu ştiu cînd. Generaţia actorilor de comedie care au făcut istorie nu mai e şi, din păcate, regizorii tineri sînt mult prea interesaţi să iasă afară. Este uitat, astfel, un mare segment de public românesc care nu e neapărat cinefil. Sigur că mi-ar plăcea să colaborez cu regizori tineri. Cristi Puiu îmi place foarte mult, Cristian Mungiu e foarte bun, despre Porumboiu am auzit numai vorbe frumoase... În plus, ei vin din spate şi cu actorii generaţiei lor. Îmi place Dragoş Bucur care a jucat deja în multe filme.

Cum rămîne cu telenovelele româneşti?

Eu am spus încă din 1990, cînd, în sfîrşit, aveam voie să facem de toate, că actorii trebuie să fie pregătiţi şi pentru altceva. Pentru varieté-uri nu eram pregătiţi pentru că, din păcate, institutul de teatru a distanţat actorul de televiziune în ideea preconcepută că toată lumea e Hamlet. Total greşit. Sînt şi alte roluri de jucat. Aşa au apărut, în locul actorilor profesionişti, amatorii. Şi grupuri, nu individualităţi. Actorul profesionist a aşteptat să i se dea roluri, nu a avut iniţiativă. De aici situaţia precară în teatru unde salariile sînt mizerabile - ca să nu mai vorbesc de actorii din provincie -, iar tinerii absolvenţi sînt nevoiţi să facă reclame.

Aţi juca într-o telenovelă?

Acest şir de soap-uri nu face decît să dea de muncă. E un lucru bun. Lumea are nevoie şi de telenovele, dar, recunosc, că eu nu aş juca într-una. Asta şi pentru că am avut şansa de a face alt gen de film care mi-a oferit o oarecare notorietate. Acum îmi permit luxul de a alege. Băieţi buni a fost binevenit în cariera mea. Mărturisesc însă că mă tem să nu ajungem o ţară de manele şi de telenovele. Dacă nu cumva sîntem deja.

Aveţi complexul Hollywood-ului?

Marcel Iureş şi Maia Morgenstern au cîştigat, în primul rînd, libertate. Lăsînd la o parte experienţele de a lucra cu alţi oameni şi în alte culturi, ei au cîştigat libertatea de a alege să facă mai departe teatru în România. Sigur că mi-aş dori să lucrez şi cu alţi oameni şi să ies din ţară, dar, deocamdată, joc teatru şi cînt pentru români în limba mea.

Trăiţi din muzică?

În mare parte, da. La început a fost o pasiune, dar, cu timpul, muzica a devenit o profesie. Trăiesc din ea, mulţi oameni depind deja de mine şi am început să fac diferenţa. În muzică te exprimi pe tine, în teatru te ascunzi în spatele personajului. Teatrul e o exprimare mai riguroasă, Bănică cel de pe scenă este cu adevărat el însuşi. Cu bune şi defecte la vedere.

Perpetuaţi genul muzical în virtutea succesului?

Cînd m-am apucat de muzică nu am vrut neapărat succes şi nici apoi nu am făcut ce a cerut piaţa. Pentru foarte mulţi am fost anacronic şi nu mi se dădeau prea multe şanse cîntînd rock`n roll. Dar, dacă crezi foarte mult, dacă pui pasiune şi munceşti mult, poţi cînta şi romanţe şi oamenii te vor asculta într-o zi. Ceea ce s-a şi întîmplat. Asta îmi place şi asta o să fac. Poate că am pierdut foarte mulţi bani necîntînd altceva, dar ţin mult la principiile mele şi la eticheta mea profesională. Îmi place să repet o declaraţie a lui Goran Bregovici care spunea că el cîştigă bani dintr-o meserie pe care oricum ar fi făcut-o şi gratis. După nişte ani de zile au venit şi compensaţiile financiare - cu atît mai bine -, dar nu pentru asta am făcut-o.

Lucraţi la un nou album?

Da, încerc ca, pînă la sfîrşitul anului, să scot un album de duete. Am scris o melodie special pentru un duet cu Angela Gheorghiu şi m-am gîndit apoi ce-ar fi să cînt cu oameni care m-au inspirat, în mai multe genuri, piese noi sau mai vechi reorchestrate. Lucrez intermitent la acest album, dar e o experienţă care îmi place şi sper să fie gata de Sărbători.

Deci nu ascultaţi manele?

Cei care cîntă şi cei care ascultă manele nu pot fi acuzaţi, dar mie manelele nu îmi transmit nimic. Îmi plac oamenii talentaţi, care au personalitate şi care spun ceva, indiferent de arta pe care o fac. Cred că sînt multe de învăţat şi de la oricine. Îmi place să cred că sînt un burete care absoarbe lucruri, ele se decantează şi, cînd am nevoie, sînt acolo. Aşadar, nu îi privesc de sus pe manelişti, doar că pe mine această muzică nu mă atinge. Muzica lăutărească, Romica Puceanu, Fărîmiţă Landru şi ceilalţi, ei bine, aceştia da! Mă înnebuneşte muzica şi lumea lor. Asta cu duşmanii nu.

Mergeţi  la concerte?

Din păcate, la Festivalul „Enescu” am vrut să merg să-l văd pe Nigel Kennedy, dar am avut foarte multe repetiţii în ultimele săptămâni şi nu am mai ajuns. Mi-ar fi plăcut să merg şi la Joe Cocker la Braşov, pe care îl mai văzusem în concert dar ce contează... O să mă duc însă la Michael Bolton şi la Phill Collins. Visul meu este să-i văd pe Rolling Stones, pe Brian Setzer şi să cînt cu Chuck Berry. Nu e chiar imposibil. (Rîde)

Mergeţi des pe stadion la Dinamo?

Înainte mergeam destul de des. Apoi a fost un timp cînd nu m-am mai dus la meciuri deloc. Simţem că se pierduse spiritul pe care îl simţisem cînd eram mic, cînd mergeam pe stadion aproape în fiecare săptămînă.

De cînd n-aţi mai pus mîna pe o carte?

În ultimul timp, nu am simţit nevoia de a citi literatură. Poate că sună aiurea. Acum foarte mulţi ani mă aflam la Paris la mama mea şi ea mă certa că nu citesc, că sînt incult... Deşi eram pentru prima dată la Paris, în loc să mă plimb, să văd parcurile şi muzeele, m-am închis în casă şi am citit singurul roman al lui Blaga, Luntrea lui Caron, pe care mi-l imaginam ca pe un film. Dar de atunci literatura nu m-a mai prins atît de tare.

Am ales pentru final două întrebări din Chestionarul lui Proust. Care este îndeletnicirea preferată?

În starea mea de acum, să fie cald, iar eu să stau sub un copac şi să mă uit la natură.

Dar cea mai mare nenorocire?

Să nu mai pot crede în nimic. Moartea fizică e firească, dar această „moarte” mi se pare de nesuportat.

a consemnat Marius CHIVU