Recunoștință pentru viața pe care o avem

În jurul meu se petrec lucruri extraordinare. Azi am intrat din nou în sala de operații, alături de o pacientă cu tumoră cerebrală, în vîrstă de 42 de ani. Ca psiholog și psihoterapeut, am mai intrat în sala de operații la diferite cazuri medicale. Îmi place spațiul nostru comun, atunci cînd abordarea unui om aflat în suferință se face în felul acesta, și medical, și psihologic. Dar să poți să fii parte dintr-o echipă care operează pe creier cu pacienta trează sub anestezie de tip „awake brain surgery” este fabulos.

A fost o intervenție de succes datorită colegilor mei: medici neurochirurgi, medic anestezist și asistente medicale care aduc atîta alinare. Nici nu realizezi măreția acestora, pînă cînd le vezi virtozitatea cu care operează. 

Eu am stat băgată sub cîmpul operator, ținînd-o pe pacientă de mînă și vorbind cu ea pe parcursul întregii intervenții. Rolul meu a fost să vorbesc cu pacienta, în timp ce era operată, pentru a urmări funcțiile cognitive, motricitatea mîinilor etc.

A fost un caz care m-a făcut să redescopăr și să practic recunoștința. Ne-a afectat pe toți emoțional. O mama tînără cu un diagnostic atît de greu. Într-o zi, a durut-o capul, iar de aici a început totul. Viața i-a fost aruncată în haos.

Nu sîntem vreodată pregătiți pentru pierderea cuiva sau pentru evenimentele dramatice care ni se pot întîmpla. Nu putem evita suferința pe care acestea o aduc, și nici nu putem îngheța viața în mersul ei, așa cum ne-am dorim noi să rămînă.

Nu vom rămîne veșnic tineri, deși gîndirea de tip magic pe care o dezvoltăm, cum că „mie nu mi se va întîmpla nimic”, se zdruncină în momentul în care primim noi – sau cineva apropiat – un diagnostic, pierdem pe cineva pe care iubim etc. Conștientizarea capriciilor existenței și a neprevăzutului ne dezvăluie că nu putem eluda la nesfîrșit sentimentul de singurătate și responsabilitate pentru propria viață care-i limitată în timp, și nu veșnică.

Irwin Yalom, medic psihiatru, psihoterapeut și fost profesor la Universitatea Stanford, vorbește despre limitele imuabile ale vieții – limite de timp, putere sau sănătate. Identifică niște limite care respectă principiul universalității, acestea fiind stabilite împreună cu pacienții care au supraviețuit unor afecțiuni oncologice și pe care i-a susținut pe parcursul grupurilor de suport. Pacienții au completat un chestionar format din 60 de itemi prin care li se cerea să identifice ce au învățat din participarea la aceste grupuri. Aceștia au selectat aceiași 5 itemi din cei 60, cît cuprindea chestionarul, fiind o surpriză pentru echipa de cercetare. Aceștia sînt:

● Să recunosc că viața este uneori incorectă și nedreaptă.

● Să recunosc că, în cele din urmă, moartea și unele dureri ale vieții nu pot fi evitate.

● Să recunosc că, indiferent cît de apropiat sînt de alți oameni, tot singur trebuie să înfrunt viața.

● Să mă confrunt cu problemele fundamentale ale vieții și morții și, astfel, să-mi trăiesc viața mai onest și să fiu mai puțin prins în trivialități.

● Să învăț că, în cele din urmă, trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru felul în care trăiesc, indiferent cîtă ghidare și cît sprijin primesc de la ceilalți.

Din experiența mea, am înțeles că vindecarea vine din centrarea pe momentul prezent, este ceea ce specialiștii în neuroștiințe propun: mindfulness – a conștientiza momentul. Ceea ce avem real este doar momentul prezent și ține de noi cum ne raportăm la acesta. Ne putem raporta cu recunoștința faptului că sîntem întregi, că putem vedea lumea, auzi lumea, mirosi lumea, că ne putem mișca prin lume. Toate aceste simțuri le luăm ca pe un dat, ca pe ceva ce ni se cuvine și nu le mai privim cu recunoștință.

A merge, a putea alerga, a mirosi parfumul teilor de la final de mai, a privi albastrul cerului nu necesită decît să ne oprim puțin și să conștientizăm cît de norocoși sîntem că putem face acesta. Trăitul pe pilot automat al zilelor noastre, mersul trepidant în care se petrece în mod constant ceva și care ne menține nivelul anxietății crescut, ne face să nu ne mai permitem timp pentru noi. Or, tiparele societății de azi nu ne educă în sensul de a ne fi aproape nouă înșine, ci ne educă în spirtul consumului, să vrem constant din ce în ce mai mult, să nu ne fie suficient ce avem și să nu acceptăm mai puțin. Să nu ne acceptăm limitele, să nu acceptăm că facem greșeli, din contră să căutăm să performăm, să fim competitivi cu noi înșine și cu cei din jurul nostru iar reversul este un diagnostic care ne schimbă percepția invincibilității în care avem tendința magică de a ne îmbrăca. 

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.

Foto: flickr