Realitate nouă
De multă vreme îmi doream o rubrică în care să scriu numai și numai despre poezie. Acest gen literar nu e chiar așa de marginal, cum consideră unii, dar nici nu constituie o miză esențială pentru edituri și reviste culturale. În orice caz, eu sînt pentru poezie. Cel puțin o parte din mine așa este și așa va rămîne. Voi încerca, prin intermediul acestei rubrici, să fiu alături de cei pentru care poezia înseamnă cu adevărat ceva, poate chiar totul. (Ş.A.)
● Dumitru Crudu, Strigătele de sub apă, Editura Vinea, 2015.
Poet, prozator, dramaturg şi jurnalist pătimaş, Dumitru Crudu (n. 1967) a devenit foarte cunoscut în România datorită „Manifestului fracturist" (Monitorul de Braşov, octombrie 1998), pe care l-a semnat împreună cu Marius Ianuş. După cum reiese din respectivul text, fracturismul ar avea mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic şi estetic. Se declară ca fiind reflectarea literară a unei realităţi noi. Ca să n-o mai lungesc, aş spune că cei doi semnatari consideră fracturismul o formă de luptă împotriva „negustorilor de idei depăşite”. Această etichetă pe care scriitorul şi-a lipit-o de unul singur pe frunte acoperă în mare măsură realitatea demersului său artistic, dar prezintă şi dezavantajul că limitează drastic receptarea cărților lui doar la un singur aspect. Am convingerea că autorul e mai mult decît declară despre sine că este.
Dar să vedem ce vrea cu adevărat Dumitru Crudu de la poezie, de la el însuși și de la realitatea lui nouă? Nu mai caut răspunsul prin nici un text de escortă, ci doar în placheta Strigătele de sub apă, scrisă în 1998 (OMG!) și lăsată de izbeliște pînă acum cîteva săptămîni, cînd s-a hotărît în sfîrșit să o publice.
Volumul, deși destul de aerat, e concentrat, scris parcă dintr-o singură suflare, limpede, lipsit de orice zorzoane metaforice inutile. Se simte de la primele versuri o anumită tensiune poetică, ce se menține fără sincope pînă la sfîrșit. Vorbim, practic, despre o carte-poem. După părerea mea, este o performanță demnă de toată lauda să știi cum să-ți dozezi respirația astfel încît pe ultima sută de metri să mai poți și sprinta. Dar calitățile cărții nu derivă doar din acestă trăsătură. Energia pe care o degajă Strigătele de sub apă – titlu foarte bun – ține de un mecanism intern de generare poetică, bazat pe veșnica problematică a amintirilor ce au un impact coroziv asupra prezentului. Individul (ca să nu spun eul liric) retrăiește parcă în transă o istorie veche, istoria unui pact primar între el și o ea, un pact desfăcut cu brutalitate în împrejurări doar vag sugerate: „eu ți-am vorbit / în pumni, / îmbrăcat în paltoanele altora, / în paltoanele cu / gulere ridicate, / ți-am vorbit, / am trăncănit mult, / fumînd în hol, / țigări lungi / în timp ce stăteam / cu spatele la tine / și mă uitam de-a lungul holului / de parcă mă temeam / să nu apară / te miri cine în zare”.
Frica domină toate flash-urile lirice, sau, mai bine spus, anti-lirice, și e concentrată în metafore scheletice, care îmi amintesc parțial de Bacovia, cel din Cu voi. Trecutul e resimțit ca o stare de captivitate, „ceea ce s-a scurs / e pușcăria noastră”, ca un loc tenebros în care s-au adunat rudimentele ființei, încrederea, speranța și sensurile elementare ale vieții de zi cu zi: „simpla noastră prezență / încă nu ne anula cu totul existența. / și mai avea un sens să mai deschidem ușa și gura și pleoapele și / brațele larg și să / sperăm și să credem / să credem la nebunie / unul în altul”. Poezia e împotriva acestor sensuri elementare, ea se naște din acest abandon și, totodată, din părăsirea retoricii și acceptarea literalității. Aceasta impune prin sine un anumit cod de lectură. Dincolo de toate e cartea unei despărțiri greu de acceptat pentru cel ce scrie, pentru cel ce traduce în ritm cardiac rupturile sale interioare. Transcriu aici versurile care sînt, după părerea mea cele mai bune și cele mai intense din toată placheta: „ai făcut după avort / atît de tare ai vrut să fii / singură. / ca nimeni să nu te deranjeze / și din umbra ta rămînînd / o dîră subțire de sînge / după fiecare avort ne despărțeam / și apoi / iar ne căutam unul pe altul. / și rămîneam împreună pînă la un nou avort”.
Tristețea e percepută în totalitatea ei. Agonia, o formă de developarte a minții. Gîndurile sînt nostalgii periculoase, gunoaie, deșeuri toxice. Mnemosina e legată la ochi și primește șuturi în gură. Realitatea nouă a lui Dumitru Crudu nu poate fi alta decît cea a strigătelor înfundate (de sub apă), a percepției intensificate prin luciditate extremă. Strigătele au și o anumită doză de dilematic – „ai uitat instantaneu totul, / de parcă nu ar fi fost nimic. / oare chiar nu a fost nimic? cine ar putea să-mi spună?” – la fel ca în acel „Poooooooooote" (Vinea, 2004). Realitatea nouă nu e doar ceea ce rezultă din debarasarea de anumite tehnici poetice considerate vetuste, nu e doar consecința unei lupte împotriva a ceva sau cuiva. Dacă ar fi rămas la acest nivel, nu am fi avut altceva decît o poezie tezistă și artificială. Dumitru Crudu propune prin cartea de față a altă fațetă a autenticității, una ce decurge din intensitatea percepției, din trăire extremă și din asumare pînă la capăt a infernului interior.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.
