Preţul inculturii va fi barbaria

dialog cu Mihai ŞORA

Apărut în Dilema veche, nr. 105, 27 ianuarie 2006

Tîmpiţii din viitor

Mircea Vasilescu: Aş vrea să pornim mai din urmă, din '90, cînd dvs. aţi fost ministrul Învăţămîntului. S-au întîmplat multe de atunci. De curînd a fost şi greva profesorilor. Vi se pare că a evoluat felul în care noi ne pregătim tinerii, că şcoala s-a schimbat? Peste 10 sau 20 de ani, tinerii vor fi mai buni decît noi?

A evoluat, cred, dar nu am impresia că ar fi evoluat în bine. Greva profesorilor era justificată pentru că statutul lor material este un statut de mizerie. Dar greva era fără obiect. Obiectul real al grevei e suferinţa care durează de foarte mulţi ani şi care aparţine întregii politici româneşti. În fond, cred că întrebarea esenţială pentru clasa politică - pentru că nu poţi să-ţi imaginezi o clasă politică fără o perspectivă minimă şi fără un fel de prevedere a următorilor 20-30 de ani - ar trebui să fie următoarea: cum vrem să fie naţia asta peste 30 de ani? Tîmpită şi tîrîndu-se, sau deşteaptă, cultivată şi sănătoasă, putînd să ia lumea în piept? Îmi închipui că nu există politicieni care să aleagă varianta neagră. Cu convingere totală sau cu puţină ipocrizie, ar spune: "Da, ar trebui să fim cultivaţi, ar trebui să fim sănătoşi, să putem să luăm viaţa în piept". Pe urmă se va spune că nu avem bani. Nu-i nimic. Obiectivul de peste 20 de ani poate fi împins pînă adunăm banii necesari. Dar în 15 ani nu a existat o asemenea preocupare de perspectivă a clasei politice româneşti. Şi de asta greva a fost întru totul justificată şi totalmente fără obiect şi de aici încolo e un semn de întrebare şi nu ştiu ce se poate întîmpla.

Magdalena Boiangiu: Dar dacă se împinge acest termen înainte cu anii de care este nevoie pentru a acumula bani, nu apare între timp o generaţie de tîmpiţi?

Între timp trebuie puse la bătaie toate paliativele, inclusiv în sistemul de învăţămînt, dacă nu se poate pas cu pas, atunci păsuleţ cu păsuleţ, ca să se îmbunătăţească situaţia, eventual stratificînd, adică nefăcînd o politică globală şi omogenizantă. Începînd cu unităţile şcolare. În momentul de faţă nu există un obiectiv al amînării. Nu există în capul vreunui om politic din România.

Andrei Pleşu: Adică nu e amînarea unui final de parcurs, ci amînarea unui început de parcurs!

Exact!


Suferinţa profesorilor

Cristian Ghinea: De ce aţi spus că greva a fost fără obiect?

Pentru că a fost o grevă salarială. Situaţia materială a corpului didactic îl marginalizează din punct de vedere economic şi deci ca importanţă socială. Îl face să-şi caute sursele de venit în altă parte - de exemplu, în meditaţii -, să neglijeze procesul de instrucţie oficial, preferînd să-şi cheltuiască energia, ştiinţa, cîtă o are, pentru a ridica nivelul cîtorva privilegiaţi economic.

Cristian Ghinea: Credeţi că reformele începute de ministrul Mircea Miclea erau în direcţia bună şi ar fi trebuit să continuate?

Părerea mea este că ministrul Miclea a gîndit foarte bine etajul 8 al unui edificiu căruia îi lipseau primele 6 etaje şi cele două subsoluri.

Alex. Leo Şerban: Avea o viziune de sus!

El e universitar şi vedea universitar! Un asemenea reproş i se poate adresa şi unuia dintre bunii miniştri ai Învăţămîntului, profesorului Marga, de la Cluj, ocupat şi el cu precădere de acest nivel pe care îl cunoştea cel mai bine. După părerea mea, cheia este liceul, învăţămîntul de cultură generală. Universitatea face faţă nevoilor mereu modificate ale unei societăţi, ea însăşi fiind în continuă modificare. Acolo specializările se fac în funcţie de nevoile imediate ale societăţii, pentru momente scurte, pentru că la nivelul acela stocul de cunoştinţe se reînnoieşte în perioade foarte scurte, iar articulaţia societăţii este ea însăşi extrem de mobilă şi deci, din capul locului, trebuie să fie gîndită o structură foarte mobilă a învăţămîntului universitar. Dar important e învăţămîntul formativ: educarea unor oameni capabili să producă orice fel de secţiune întîmplătoare în sacul de cunoştinţe punctuale achiziţionat, să-şi poată organiza materialul respectivei secţiuni cu un început, un mijloc, un sfîrşit, şi să-l verbalizeze nuanţat, cu mijloacele proprii din propriile buzunare.


Nimeni nu-i bătut în cuie

Simona Sora: În final, este vorba despre profesori. Profesorii de liceu. Pot fi ei modificaţi?

Of, Dumnezeule!... Este un corp didactic cu o pregătire neomogenă, alcătuit dintr-o categorie de potenţiali elevi pentru cursuri de perfecţionare. Dar lucrurile acestea se pot imagina. Toate disciplinele progresează. Pentru cele ştiinţifice, se pot organiza cursuri - asta revine nivelului universitar - de continuă împrospătare a cunoştinţelor. Adică, într-un fel, nici corpul didactic nu este o categorie profesională bătută-n cuie. Dar, înainte de a te dumiri cu el, trebuie să îl motivezi salarial, după ce l-ai motivat salarial, să-l instruieşti, după ce l-ai instruit individual, să-l examinezi şi, dacă nu corespunde, să-l dai afară. Asta cînd va exista o motivare salarială a corpului didactic. Acum e evident că tinerii pregătiţi, chiar vîrfurile cu o oarecare vocaţie, sînt respinşi de perspectiva unei vieţi tîrîte printre împrejurări adverse; tinerii nu pot fi atraşi de învăţămînt pentru că nu le permite să-şi întemeieze o familie, să aibă o locuinţă cumsecade, să aibă un statut acceptabil. Statutul social al profesorului interbelic era alături de intelectualitatea la vîrf. În oraş, un profesor de liceu era cineva: "Am onoarea să vă salut, domnule profesor!".

Alex. Leo Şerban: Eu nu ştiu cîte licee de cultură generală - cum se numeau pe vremea mea! - mai există?

Liceele trebuie să fie licee de cultură. Pînă la bacalaureat. Există şcoli profesionale, chiar de la ciclul întîi, unde, după părerea mea, ar trebui să se oprească învăţămîntul obligatoriu. Să existe o anumită elasticitate, pentru a permite celor ce ar opta iniţial pentru şcolile aplicative, manuale, dacă au o vocaţie întîrziată, să se includă în sistemul cultural. Se întîmplă în mod obişnuit, vocaţiile nu se precizează întotdeauna la pubertate, de cele mai multe ori, la sfîrşitul adolescenţei. Deci să ai posibilitatea unei tranziţii, cu examene de diferenţă, spre un învăţămînt de tip superior.


Preţul barbariei

Andrei Pleşu: Pe lîngă criza mijloacelor şi a cadrelor, există o criză de statut a culturii înseşi?

Sigur, pentru că a fost moştenită, iar scala de salarii şi de demnitate, de pe vremea lui Ceauşescu, nu a fost modificată. Intelectualul era jos. Jos a rămas.

Mircea Vasilescu: Nu este cumva şi un efect al schimbărilor din lume şi din societate? Noi vorbim despre un tip de profesor respectat, despre profesori de liceu care îi făceau pe elevi să viseze, să descopere lumea, îi duceau în lumea înaltă a ideilor, a culturii, în timp ce - am impresia - azi societatea, şi chiar elevii, ca să nu mai vorbim de părinţi, văd în profesori mai degrabă nişte prestatori de servicii: să-i dai copilului meu ce îi trebuie ca să intre la facultate şi să se descurce în viaţă, să bifeze nişte cunoştinţe utile. A se slăbi cu cultura, cu marile idei şi cu descoperirea lumii. "Transmiterea cunoştinţelor" a devenit ceva strict funcţional şi utilitar.

Este adevărat. Orientarea e generală, dar va fi plătită scump.

Mircea Vasilescu: Cu ce preţ?

Preţul va fi barbaria! O barbarie care va putea dura, destrămîndu-se încetul cu încetul, pentru că, pînă la urmă, lucrurile de care se bucură aceşti barbari au fost descoperite de ne-barbari, şi viitorii barbari nu vor fi în situaţia de a ieşi din propria lor barbarie fără ajutorul unor ne-barbari. S-a mai văzut, cum era în secolul IV, cînd se destrăma Imperiul Roman.

Cristian Ghinea: Cum vă explicaţi că în America, avînd un liceu foarte slab, au totuşi universităţi fantastic de bune?

Pentru că în liceul acesta foarte slab, practic la nivelul unor şcoli de meserii, există totuşi elevi cu potenţial intelectual mare şi, la spate, cu posibilităţi economice, care vor beneficia de nişte universităţi uluitoare.

Cristian Ghinea: Şi nu ei întreţin civilizaţia?

Europa nu este în situaţia asta. Iar România, cu atît mai puţin! Cum e liceul, aşa e universitatea, şi cum sînt oamenii, aşa e liceul. Nu ne putem compara din punctul acesta de vedere cu America.

Alex. Leo Şerban: Am văzut un documentar al unui englez care vede viitorul sub forma unui conflict între neo-barbari, care sînt păturile joase, din ce în ce mai nevoiaşe, mai agresive, şi o elită tehnocrată...

Cît timp există mediator, această dihotomie poate funcţiona. Doar în momentul în care dispare mediatorul apare abisul între aceste două categorii şi s-a terminat.

Andrei Pleşu: Disponibilitatea este, pînă la urmă, o valoare a interiorităţii, e una dintre formele de manifestare a vieţii interioare. Depinde de structura ta lăuntrică şi de educaţia pe care o ai în privinţa asta. Dincolo de criza culturii - de care vorbeam - eu cred că e vorba de o criză a interiorităţii generale. Şi spun asta fiindcă ştiu că aţi spus odată ceva despre societatea civilă, ceva foarte interesant şi despre care nu se vorbeşte. Anume că societatea civilă este o instituţie care trebuie să aibă de a face strict cu exterioritatea. Ea nu trebuie să se amestece în problemele de viaţă interioară, ci doar trebuie să creeze sau să supravegheze un context, în aşa fel încît viaţa interioară să fie garantată şi păzită. Cum se poate configura sau restaura viaţa interioară? Eu cred că este unul dintre lucrurile pierdute sau, în orice caz, masiv diminuate. Nu mai există interioritate. Există gestică, există expresie corporală, există frison public, există suprafeţe; dar simt că valorile interiorităţii (ca şi cuvîntul "elite") sînt compromise. Dar fără balansul dintre interioritate şi exterioritate lucrurile se smintesc, se dau peste cap. Cultura era una dintre formele de cultivare a interiorităţii. Ce se mai poate face azi ca să pui din nou un accent pe zona asta care pare uşor obosită?

Eu văd aici, la masa asta, o duzină de interiorităţi în comunicare. Eu cred că aceste resurse există încă. Sînt pitite în propriul lor ascunziş şi nu intercomunică, nu se cunosc, nu fac reţea.

Strada şi pereţii

Mircea Vasilescu: Să ne întoarcem puţin la clasa politică. Spuneaţi că la noi clasa politică nu a avut un proiect de viitor şi un comportament rezultat dintr-un asemenea proiect. De ce credeţi că nu a fost posibil?

Nu am avut nici un fel de clasă politică incipientă în momentul în care s-au produs evenimentele de la sfîrşitul lui decembrie '89. Şi deci a trebuit să ne mulţumim cu prelungirea în contemporaneitate a vechii clase politice, eşalonul 2 al sistemului comunist. Deci avem aceeaşi clasă politică, moştenită. Vina, după părerea mea, le revine intelectualilor. Şi ea se plasează, în timp, cam cu 10-12 ani mai devreme de evenimentul din '89; atunci a existat o conjunctură favorabilă, în lagăr: mişcările de la Praga, şi cele poloneze, care se înrădăcinează de fapt într-o capacitate reactivă mult mai mare a ungurilor, cu mulţi ani în urmă, în '56. Şi la noi au fost mici iniţiative - o grevă la Petroşani, greva de la Braşov, mai înainte momentul Goma - cu care, dintre intelectuali, s-au solidarizat la modul manifest numai Ion Vianu şi I. Negoiţescu. Şi nu s-a întîmplat nimic. Întorcînd spatele ruşilor, Ceauşescu avea nevoie şi el de un ajutor, pentru că nu era marea forţă, şi a lăsat ca spaţiul public să fie monitorizat într-un fel oarecare de cel care îl ajuta, adică de Statele Unite. În acel moment, strada era un spaţiu al siguranţei individuale, personale. Cei patru pereţi, nu. Ăla era spaţiul securităţii. Intelectualul român a ales acest spaţiu. S-a izolat.

Petre Iancu: Aţi spus la început că este o chestiune de perspectivă, 15-20 de ani, trebuie să ne hotărîm cum vrem să devină oamenii şi trebuie construită această perspectivă. Nu este o criză de sistem? Este capabilă o clasă politică, scadentă la fiecare 4 ani, să gîndească în perspectivă de 15-20 de ani?

Da, mai ales dacă nu se gîndeşte decît cum "să-şi gestioneze mătuşile". Dacă n-au decît gîndul acesta imediat, atunci nici nu se pune pentru politicieni problema perspectivei.


Stînga şi dreapta

Andrei Pleşu: Ce rol au jucat în viaţa dvs. stînga şi dreapta? Nu vă întreb ce credeţi despre stînga şi dreapta, ci pur şi simplu cum a jucat binomul ăsta într-un destin.

Am fost student în perioada mişcărilor de extremă dreaptă. În acelaşi timp, în mediul intelectual, inclusiv cel studenţesc, au existat preocupări de stînga. Grupul meu de prieteni - Beno, fratele lui Sebastian, Ninel Schileru, Dolfi Trost, Miron Constantinescu, Octavian Nistor, nevastă-mea - avea preocupări de stînga. Am avut şi prieteni legionari, care erau de foarte bună calitate intelectuală. Pe mine nu mă interesa politica, dar eram curios, voiam să am o vedere a cîmpului. Şi am fost să-i văd pe toţi. Am fost la căminul evreisc "Schuller" unde erau cîteodată oratori comunişti. M-am dus odată la o mînăstire cu nişte legionari. Acolo nu era deloc vorba de politică. Se făceau marşuri. Trebuia să fii disciplinat, să rezişti. În Franţa am suportat efectele unei politici de extremă dreaptă, criminală, absolut îngrozitoare. E foarte greu să trăieşti aşa. Eu am suportat-o doar un an pentru că, în momentul în care au venit nemţii la Paris, eu am plecat, ne-am refugiat în Sud. Malul stîng al Ronului a fost întîi zonă liberă, a fost ocupată după debarcarea din nordul Africii. Malul drept a fost ocupat de nemţi, iar malul stîng a fost ocupat de italieni. Eu am fost în zona italiană. A fost o fraternizare a populaţiei cu soldaţii italieni, nu a fost nici un fel de ocupaţie. Dar după armistiţiul Badoglio am putut vedea şi această zonă Sabotajele grupurilor de rezistenţă erau plătite scump de populaţia oraşului. Pentru că nu-i puteau prinde pe partizani, se răzbunau pe populaţie. Se împuşca după cum le venea inspiraţia. Bărbaţii între 16-50 de ani, din 5 în 5, din 7 în 7. Era absolut îngrozitor. În aceste împrejurări am avut o opţiune politică. Un intelectual este atras întotdeauna de o orientare vagă de stînga, de dreptatea socială. Această orientare s-a încorporat într-un partid politic, care părea în acel moment a nu fi nu doar o vagă mişcare doctrinară de tip social-democrat, ci una care reacţiona la realitate, partidul comunist. Şi aşa, încetul cu încetul, am devenit comunist. Poate că, dacă soarta n-ar fi făcut să mă întorc în România şi să fiu blocat aici, rămîneam un intelectual de stînga. Ca toţi francezii. Cînd am venit aici, am dat cu nasul în realitate. La început de tot, la întoarcerea din Franţa, am fost la Ministerul de Externe. Eu venisem să-mi văd părinţii şi a căzut cortina în spatele meu. A fost afacerea Tito, izbucnise, nu se vedea cum se va termina... şi am rămas aici. Atunci am fost la Externe, de la sfîrşitul lui '48 pînă în '50. Referent de specialitate III, cu buletine de presă pentru conducerea Ministerului.

Nae Ionescu a vorbit, n-a plagiat

Simona Sora: Spuneaţi despre Nae Ionescu că era extraordinar. Pe de altă parte, el este văzut azi ca un compilator, ca un plagiator...

Pentru cineva care ştie cum s-au petrecut lucrurile este o acuzaţie naivă, totalmente fără obiect. Nu merită nici măcar să fie respinsă sau luată în serios, să scrii, să cauţi să demonstrezi că nu a fost vorba de aşa ceva. Cursurile lui Nae Ionescu nu erau texte scrise. Erau texte vorbite. Cursurile publicate nu au fost revăzute de Nae Ionescu, nu au bunul lui de tipar. Ele au fost preluate de la stenograful aflat în sala de curs. Nu Nae a dispus stenografierea cursurilor. Asta era o afacere între studenţi, ei voiau să aibă un curs scris, să poată parcurge materia înainte de examen. Deci nu era un curs verificat. Nae era un om comod, adică nu avea obiceiul profesorilor de a se ridica de pe scaun şi de a scrie pe tablă un nume, cînd îl pronunţa. Dacă numele nu era înţeles de stenograf, era sărit. Pe de altă parte, în afară de studenţi, la cursul lui Nae veneau şi persoane foarte cultivate. Una dintre acuzaţii era că ar fi fost utilizată o idee a lui Spengler fără trimitere la pagină, sau chiar fără să pronunţe numele Spengler. Să spunem sintagma "declinul Occidentului" sau chiar o idee mai complexă a lui Spengler. Auditoriul lui Nae citise cărţile astea, nu putea fi dus de nas. Ideile alea circulau, erau cunoscute şi de lumea care îl asculta pe Nae, el le ilustra atunci, pe loc, cu ceva. Nu se poate vorbi de plagiat.

Cenzura şi lectura

Simona Sora: Povestea Nora Iuga cum le desenaţi dvs. evadări din sistem la Editura Enciclopedică, explicîndu-le cum să-i păcălească pe cei de la cenzură. Desenaţi un cerc, în care ar fi fost ei, poeţii, iar păcălirea cenzurii ar fi fost forţarea cercului pentru ieşirea din circumferinţă...

Da, adică să pui o chestie enormă acolo, care să-i tragă dincolo şi care să sară în ochi şi la care să fii dispus, din capul locului, să renunţi.

Simona Sora: În acest moment, cum aţi desena ieşirea din cercul indiferenţei - mă refer la cititor, nu la scriitor?

O, e foarte greu! L-aş gîdila pe cititor... Îmi pare rău de faptul că s-a pierdut acţiunea mea de la Ministerul Învăţămîntului. Mă chemase Maliţa, după ce fusesem dat afară din sistemul editorial. Elaborasem sistemul reţelei de biblioteci, cu un sistem de finanţare, printr-un proiect de lege. Toate au căzut la pămînt după ce am plecat de acolo. S-au destrămat. Şi în momentul de faţă se pune problema absurdă a subvenţionării anumitor titluri - şi aici se fac întotdeauna mici aranjamente - cînd toată politica ar fi următoarea: începînd cu nivelul comunal, deci tot spaţiul public, dispune de o reţea foarte consistentă de biblioteci, la dispoziţia cărora ar trebui să se pună nişte fonduri care să fie direcţionate de biblioteci, şi nu în mod central şi interesat, "de sus". Biblioteca fiind deschisă către public, nu ar mai exista criza lecturii care, parţial, vine şi din imposibilitatea de a achiziţiona cartea care te interesează. La un moment dat, un ministru, cred că Răzvan Theodorescu, a spus că nu e nevoie de bani în cultură, pentru că în regim capitalist cultura, scriitorii, artiştii se descurcă singuri, cu publicul.

Magdalena Boiangiu: Mircea Maliţa a fost un personaj pozitiv?

Da. Categoric da. Dar a fost un mare naiv. A vrut să reformeze şi să modernizeze învăţămîntul, pe un model personal, dar inspirat din modelele americane pe care le cunoştea bine pentru că fusese, cred, opt ani la ONU. Pentru a avea spatele acoperit, îl cita pe Ceauşescu în toate articolele. Articolele lui niciodată nu aveau o orientare marxistă. Absolut nici una. Şi a picat. Şi a fost dat afară pentru că nu făcea politica lui Ceauşescu.

Magdalena Boiangiu: Problema e mai generală: dacă un demnitar în regimul comunist poate fi un personaj pozitiv sau nu?

Să dau un exemplu: Paul Niculescu-Mizil. Era în Comitetul Executiv şi de cîte ori ne transmitea o iniţiativă a lui Ceauşescu, "o idee genială" în legătură cu învăţămîntul, el venea şi spunea: "Tovarăşi, tocmai vin de la..., e o idee extraordinară a tovarăşului, e de perspectivă mare pentru învăţămînt. Părerea mea ar fi să o instituim la o unitate şcolară şi să vedem timp de un an". Şi fiecare idee a lui Ceauşescu era înmormîntată sistematic prin aplicarea ei la o unitate şcolară şi nu mai era urmărită decît pînă venea altă idee genială, care nu întîrzia... şi tot aşa. Asta e o mărturie în favoarea lui Mizil, care avea creier în cap.

Cine era cel mai deştept?

Dan Stanciu: Aţi spus un nume care mie îmi este foarte drag, al unui autor prea puţin cunoscut şi prea puţin citit: Dolfi Trost.

Aaa... Era un om minunat! Era un tip fantezist. Făcea parte din mişcarea suprarealistă. La un moment dat ajunsese să fie cunoscut nu doar în România. Am fost colegi la facultate şi eram prieteni foarte buni. Stătea cumva în umbră, era mai timid. În prim plan era Eugen Schileru. Era uluitor! Cel mai deştept dintre noi, fără discuţie. Şi cel mai citit şi la curent. Poate nu avea o forţă extraordinară, dar avea o subţirime nemaipomenită. Era un vîrf al generaţiei. Păcat, păcat că nu a rămas decît în amintirea unor oameni, care la un moment dat vor dispărea...

Andrei Pleşu: Care este deosebirea de Nae? Nici Nae nu a scris.

Sînt mai mulţi care au rămas de pe urma lui Nae. Eu vă ştiu pe dvs., pe nimeni altcineva, care să mărturisească despre Eugen Schileru. Moartea, de fapt, se întîmplă cînd ultimul care-l mai ţine minte pe cel care a murit moare la rîndul lui. Şi ce rămîne din strălucirea acestui om care a fost cel mai uluitor reprezentant al generaţiei?

Actualităţi

Alex. Leo Şerban: Sînteţi la curent cu ce s-a întîmplat de curînd în Franţa? Cu revolta periferiilor?

Am urmărit. În linii mari, Sarkozy putea să se abţină şi nu să le spună că sînt lepădături ("racaille "), să acţioneze cum a acţionat şi era mai bine. Nu e cazul să-i faci un piedestal de 10 metri şi să pui cuvîntul ăla sub formă de monument. Acolo, se presupune că toată lumea are maşinile asigurate. E prudent să nu-ţi laşi în maşină o carte pe care tocmai vrei să o citeşti.

Simona Sora: Am citit undeva că aţi fost de acord cu Mircea Mihăieş în legătură cu articolul acela despre pensionari ("Matusalem votează"). Aş vrea să ne explicaţi puţin, pentru că a fost o mare discuţie.

Mizeria din societatea românească este augmentată şi prin faptul că există o mentalitate de asistat. Un fel de a fi absolut iraţional. La ţară, cînd eram mic, existau case cu apă curentă. În pod era un depozit, de 1-2 metri cubi, iar jos aveau o manivelă. Copiii din casă aveau obligaţia, jucîndu-se, să tot învîrtă o manivelă. Dacă nimeni nu învîrte manivela aia şi în butoi este statul, nu are de unde să vină apa de care este nevoie. Mentalitatea de asistat, un fel de simţire a cotului, te ajută să stai pe picioare slăbănoage, să nu cazi, să rămîi cumva într-o poziţie cvasiverticală. Dar fiecare dintre oamenii ăştia, dacă intră într-o societate competitivă, cu titlu individual - Ion, Petru, Pavel - cînd dă cu nasul de ce este şi îşi dă seama că, dacă nu învîrte manivela, moare; şi atunci acţionează. Aici nu o face.

Patria nu poate fi o negaţie

Andrei Pleşu: Credeţi în viitorul Uniunii Europene?

În imediat nu pot să răspund, în depărtat mă angajează mai puţin, şi răspund DA...
Competiţiile pe glob sînt intercontinentale, considerînd că, prin populaţie, China e un continent, India singură e un continent, şi Statele Unite sînt un singur continent cu ambele Americi. Cu Mexicul care-i vine din coastă, foarte puternic, în perspectiva următorilor 150-200 de ani. Nu putem să funcţionăm politic la nivelul entităţilor de 20 de milioane.

Petre Iancu: În acest caz, termenul de Occident este caduc. Nu mai există Occident în sens de America şi Europa...

Da, cred că nu. De altfel aici e un binom concurenţial.

Petre Iancu: Poate funcţiona Uniunea Europeană fără America?

Ar trebui să fie un fel de competiţie camaraderească.

Andrei Pleşu: Ce înseamă patriotism? Nu poţi să te prefaci că eşti aici paraşutat din întîmplare... Cum manevrăm cu problema patriotică?

Cred că trebuie să manevrăm cu maximă deschidere. Am fost în Africa de Sud. Mă simţeam rătăcit. Am văzut copaci pe care toţi cei prezenţi nu-i puteam cuprinde. Era evident că eram pe pămînt, dar pămîntul nu era brun cum îl ştiam eu. Era roşu cum e cărămida cînd a căzut tencuiala. Nu mă simţeam acasă. Îmi mai reveneam cînd ajungeam în apartamentul unde stătea nepoata mea, la care eram în vizită. Atunci eram acasă. Cînd am venit în Europa, am revenit în patria mea. Nu eram în România, dar era o patrie. Cea mai intimă patrie a mea este într-un parametru foarte mic, în depresiunea Beiuşului, cu centrul în spatele unei şuri unde dormeam eu noaptea şi auzeam, din şase sate împrejmuitoare, hămăit de cîini, pe care îi puteam localiza. Ăsta e un cîine de acolo, şi îi răspundea un altul care ştiam de unde vine... Şi auzeam un car venind foarte încet dinspre Beiuş, pe un drum neasfaltat pe vremea aceea, dar pietruit. Şi se auzeau roţile. La un moment dat, auzeam un "pac" - intrase pe prima bîrnă a podului de peste Criş de la Pocola. Imediat venea al doilea "pac", al treilea "pac" şi al patrulea... Şi mai era un cocoş care răspundea... Şi asta era patria. Era categoric o patrie, era plină de culoare, îmbibată de afectivitate... Şi o mulţime de alte patrii pe care le-am avut de-a lungul copilăriei, inclusiv o după-amiază de vară în care am stat întins, toată după-amiaza, pe un cîmp, pe iarbă şi m-am uitat la flori. O amintire pe care n-am s-o uit niciodată. Un fel de macroeveniment. Balcicul a fost patria mea, în patru vacanţe consecutive, cînd eram copil. Pe urmă, patria mea a fost Nisa. Parisul iar a fost patria mea. M-am îmbibat de Paris cam 2 ani de zile înainte de refugiu, şi pe urmă, din nou, sfîrşitul perioadei franceze, pînă la al 10-lea an. Părerea mea este că patria este o noţiune foarte consistentă, dar niciodată nu trebuie să fie localizabilă şi limitată în aşa fel încît limita să însemne o negaţie.