„Premiul Nobel are efect politic, dar nu şi intenţie politică”

- interviu cu Kjell ESPMARK –

Kjell Espmark (n. 1930) este poet, prozator, istoric literar şi profesor de literatură la Universitatea din Stockholm. A fost ales membru al Academiei Regale Suedeze în 1981, iar din 1988 este unul dintre cei 18 membri ai Comitetului Nobel pentru Literatură, comitet pe care, pînă acum cîţiva ani, l-a şi prezidat. După interviul pe care mi l-a acordat în biroul său din clădirea Academiei, m-a încredinţat Carolei Hermelin, bibliotecara care se îngrijeşte de Biblioteca Nobel, cea care m-a condus apoi cu multă amabilitate în încăperea unde Comitetul Nobel deliberează în fiecare an cîştigătorul pentru literatură, precum şi în sala unde se decernează premiul propriu-zis şi unde cîştigătorul îşi ţine discursul în faţa familiei regale suedeze, a membrilor Academiei şi a jurnaliştilor acreditaţi. M-a lăsat să fotografiez în voie (vezi galeria foto), iar la final mi-a şoptit cu un surîs complice că foarte rar un jurnalist are acces liber în aceste încăperi. Le mulţumesc amîndurora încă o dată, mai ales că ştiu că vor citi acest material: Biblioteca Nobel s-a abonat la Dilemateca.

În România s-a tradus din poezia şi din proza dvs.; ştiu însă că scrieţi şi cărţi despre literatură.

Am început ca poet şi cred că poezia este tot ce-am scris eu mai bun. Apoi am devenit şi istoric literar: am scris opt cărţi despre diverse subiecte, cele mai multe despre modernismul literar, de la Baudelaire pînă în contemporaneitate, de la moderniştii suedezi ai anilor `30 încoace... În 1987 am început să scriu un ciclu de şapte romane intitulat Vremea uitării, o serie romanescă despre diverse aspecte ale societăţii suedeze dar, în general, probleme universale. De altfel, se pare că am atins probleme actuale şi în ţările unde multe dintre aceste romane au fost traduse. Apoi am mai scris două romane, printre care Călătoria lui Voltaire tradus şi în română, plus un volum de povestiri, Povestiri à contre coeur, în care un psihanalist îşi spune el poveştile pacienţilor. Iar acum tocmai am terminat o nouă carte de poezie intitulată Calea Lactee... Aşadar, cu totul, 13 cărţi de poezie, 9 romane, un volum de proză scurtă, 8 de istorie literară. Cam mult, nu crezi!? (Rîde)

Vă adresez şi eu cea mai frecventă întrebare posibilă: în ce măsură Premiul Nobel se dă (şi) după un criteriu politic?

Să-ţi spun o întîmplare. În 1980, Czeslaw Milosz se afla, în luna mai, pe lista celor trei nominalizaţi, iar Comitetul ştia deja că el va fi cîştigătorul din octombrie. În luna august, însă, Sindicatul Solidarnosk a întreprins nişte acţiuni importante. Marea dilemă de atunci a Comitetului a fost dacă i se mai acordă premiul în ciuda manifestărilor anticomuniste. Dacă nu i se dădea premiul, abia atunci s-ar fi spus că decizia a fost politică. Comitetul şi-a asumat însă riscul şi i-a acordat premiul, pentru că nici atunci şi nici acum nu trebuie şi nici nu avem voie să dăm explicaţii pentru alegerile noastre.

Cu Soljeniţîn s-a întîmplat ceva oarecum asemănător. Premiul Nobel îi cauzase lui Boris Pasternak destule probleme după 1958 şi, ca să preîntîmpine o nouă dramă, Comitetul a telegrafiat ambasadorului suedez la Moscova întrebîndu-l dacă ar exista un pericol asemănător şi pentru Soljeniţîn. Am fost asiguraţi că nu, dar ni s-a sugerat să mai aşteptăm cîţiva ani pentru a evita riscul deteriorării relaţiilor suedezo-ruseşti. Comitetul a considerat că aceea era o problemă care nu-l privea şi i-a acordat premiul lui Soljeniţîn, asumîndu-şi alegerea pînă la capăt.
Asta dovedeşte faptul că acest Comitet - care nu e finanţat de Guvern - nu primeşte ordine de la nimeni şi este independent şi de Ministerul de Externe, şi de Parlament, şi de orice altă instituţie. Ar trebui să facem distincţie între intenţiile şi efectele politice. Poate că Premiul Nobel are un efect politic, dar fără să existe şi intenţie politică la mijloc. Orice premiu internaţional are un efect politic, chiar dacă nu intenţionează să fie politic. Este însă un risc asumat faptul că Premiul Nobel va fi astfel interpretat. Nu avem ce face în acest sens.

Nu s-a discutat niciodată, de pildă, că trebuie premiată şi o femeie, nu doar bărbaţi?

Chiar dacă vreun membru ar avea un asemenea discurs, ceilalţi nu l-ar accepta. Nu avem asemenea criterii.

Sîntem noi, oare, tot mai suspicioşi politic?

Mă tem că da. În anii `60 totul era politic, iar acum sîntem cam în acelaşi punct. În ziarele franţuzeşti, în Le Monde, de pildă, se scrie că sîntem politici în fiecare an. Cînd Claude Simon a luat premiul s-a spus că era şi timpul întrucît de multă vreme scriitorii francezi fuseseră ignoraţi. „Bine, dar Beckett!?” le-am replicat. „Însă Beckett e irlandez!” ne-au răspuns. (Rîde) În acelaşi an în care Claude Simon a luat premiul, un ambasadar francez mi-a reproşat: „Dar de ce Simon? Marguerite Yourcenar e mult mai faimoasă.” „Exact” i-am răspuns.

Unui maestru necunoscut

Aşadar, cui îi este destinat Premiul Nobel: unui scriitor în curs de afirmare, ca un impuls, sau unuia deja faimos, ca o recompensă?

Există în testamentul lui Alfred Nobel o indicaţie oarecum obscură: „...unui scriitor care a făcut mult pentru umanitate în sens idealistic”. Dar ce înseamnă „idealistic”? În anii `30, mulţi scriitori populari au primit premiul în ideea că, dacă e vorba de umanitate, atunci literatura lor trebuia citită de cît mai mulţi. După război însă, membrii Academiei au decis ca premiul să fie acordat pionierilor literaturii, inovatorilor, deschizătorilor de drum. Paul Valery era cel vizat, dar a murit chiar în acel an. Oricum, în următorii ani, premiul a fost acordat unor Hesse, Gide, Eliot, Faulkner... Din anii `70, s-a ales un criteriu mai pragmatic: premiul să i se atribuie nu unui scriitor faimos, ci unui maestru necunoscut. În 1978 Isaac Bashevis-Singer a luat premiul. Acum, toate aceste criterii coexistă. În 2001, premiul a fost acordat lui Gao Xinjiang: era un mare inovator al teatrului chinez dar şi un scriitor necunoscut în restul lumii.

Atunci, este Mario Vargas Llosa, de pildă, prea faimos pentru a mai primi Premiul Nobel?

Nu. Gabriel Garcia Márguez l-a primit...

Dar asta acum 25 de ani...

În fiecare an, pe lista scurtă se află trei foarte mari scriitori. Întotdeauna sînt sacrificaţi doi, care rămîn pentru competiţia următoare, cînd însă apar alţii... Putem totuşi să dăm premiul la doi scriitori, nu e imposibil, dar e adevărat că se întîmplă foarte rar. Regula e ca fiecare dintre cei doi să fi meritat premiul şi singur. Pînă acum s-a întîmplat asta de patru ori: în 1904, în 1917, în 1966 şi în 1974...

Thomas Mann l-a primit la debut; mai este posibil aşa ceva?

Lui Alfred Nobel cred că i-ar fi plăcut ideea, dar acum premiul se dă mai ales pentru întreaga operă. Eu aş prefera să se acorde mai mult tinerilor sau celor aflaţi la jumătatea carierei; există însă riscul ca o carte foarte bună să nu fie urmată de o operă pe măsură. Unii spun că Premiul Nobel îl ucide pe scriitor, nu e chiar aşa, dar e adevărat faptul că implică un mare risc. Dintr-odată scriitorul e asaltat de jurnalişti, trebuie să dea interviuri peste interviuri, trebuie să susţină conferinţe... Premiul Nobel te expune foarte mult şi scriitorilor premiaţi le rămîne tot mai puţin timp pentru scris. Orhan Pamuk trece acum prin asta.

Unii scriitori au scris mai bine după ce au primit premiul.

Da, W.B. Yeats e cel mai bun exemplu: a luat premiul în 1923, iar în 1948 s-a discutat serios să i se mai acorde încă o dată. Poate că l-ar fi meritat, dar s-a considerat că o dată e de-ajuns. S-a întîmplat ca cineva să ia Premiul Nobel a doua oară dar într-un alt domeniu. Marie Curie l-a luat de două ori, pentru fizică şi pentru chimie, iar Linus Pauling l-a luat pentru pace şi pentru medicină.

Cum vă explicaţi popularitatea şi importanţa Premiului Nobel?

E adevărat că mai există premii mari, aşa cum este Premiul Kyoto, copiat de japonezi, în anii `80, după Premiul Nobel, iar unele premii sînt chiar mai vechi, cum este Premiul Goncourt, dar care se acordă numai scriitorilor francezi... Dar, chiar dacă Premiul Nobel este cel mai vechi şi mai consistent premiu internaţional, prestigiul lui se datorează exclusiv listei de cîştigători: dacă ar fi existat prea multe nume discutabile, importanţa lui ar fi suferit în timp.

Are vreun scriitor român şanse reale la acest premiu?

Nu pot răspunde la această întrebare, căci nu avem voie să ne dezvăluim opiniile cu privire la scriitori în viaţă.

Dar despre cei morţi?

Asta pot, mai ales că am „ucis” doi dintre ei. (Rîde) Să-ţi povestesc. La Festivalul de la Struga, în `83, am cunoscut cîţiva scriitori români printre care şi pe Nichita Stănescu cu care am devenit prieten. Am început să ne scriem, să ne trimitem cărţi; am aflat că murise exact în timp ce-i scriam o scrisoare. M-am împrietenit apoi cu Marin Sorescu şi am pornit şi cu el o corespondenţă. Asta pînă cînd una dintre scrisori s-a întors cu specificaţia: „Adresantul este, pentru moment, într-un loc necunoscut.” Murise. Dar cît de ciudat şi, în acelaşi timp, cît de poetic sunau acele cuvinte! Am hotărît atunci că nu voi mai scrie scrisori scriitorilor români, că ne vom limita la a trimite cărţi şi felicitări. De aceea, cînd i-am trimis un e-mail Lilianei Ursu am specificat: „Aceasta nu e o scrisoare.” (Rîde)

Îmi imaginez că aveţi mulţi prieteni scriitori; cum ştiţi că nu folosesc prietenia dvs. pentru a le pune o vorbă bună în Comitetul Nobel?

Nu ai cum să ştii, e ca-n dragoste: femeia bogată nu ştie dacă e iubită pentru ochii ei sau pentru avere. (Rîde) De fapt, cu cei mai mulţi scriitori am devenit prieteni după ce au luat premiul. Cu José Saramago sau cu Seamus Heaney, de pildă, am devenit apropiaţi şi parteneri de lungi discuţii abia după ce au fost premiaţi. N-aş spune însă că asta ar fi o problemă pentru mine.

a consemnat Marius CHIVU

(interviul a apărut in revista Dilemateca nr. 13 / 2007)