Posteritatea Graziellei

În toți acești (mulți) ani în care l-am recitit, periodic, pe Caragiale, m-am întrebat nu o dată cum se face că opera sa a părut să accepte tot felul de interpretări, unele de-a dreptul stupide, reductive și, în fond, absurde (cum ar fi, în anii ’50, Caragiale critic al societății burghezo-moșierești și totodată, prin anticipație, al imperialismului american). Această uluitoare maleabilitate a operei trebuie pusă în legătură cu o idee care s-a impus tenace: Caragiale e, oricînd, „actual” întrucît găsim la el corespondențe tulburătoare cu lumea în care trăim. Nu am de gînd să contest aceste puternice convingeri. Dimpotrivă. În definitiv, nu e oare instructiv (și, de ce nu, amuzant) să-l aducem pe Caragiale în contemporaneitate? Cîteva exemple, la întîmplare. Traversăm o perioadă de criză, face statul cheltuieli nebunești, împrumuturi riscante etc.? Desigur. Este exact ceea ce ne prezintă Situațiunea, unde ni se indică și soluția: un larg „guvern de coaliție cu toți bărbații de stat, (…) fiindcă așa nu poate pentru ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo și dumnealui încoace…” Iar în perioadă de criză, economia țării trebuie protejată de consecințele globalizării, altfel „ne-ar căptuși străinii din cele două emisfere” (Congresul cooperativ român). Și dacă treburile merg rău este și pentru că „guvernul bandiților” ne jupuiește fără milă; în acest timp, opoziția adevărată deplînge faptul că „nu mai este patriotism și totul se vinde” (Atmosferă încărcată). Cum să nu te gîndești, citind în Telegrame că reclamațiile privind persecuțiile la care ar fi supus Costăchel Gudurău sînt însoțite de precizarea „fost reprezentant națiuni”, cum să nu te gîndești, spuneam, la o cucoană care vrea să intre peste tot, spitale sau ambasade, nu contează, prevalîndu-se că este „senatoare a României”? Și cîtă dreptate au cei care dezvăluie intrigile, conspirațiile imunde care pun în pericol integritatea și existența României, căci cum „să intri dumneata în casă la mine cu pumnalul, cu toporul, cu conspirații, cu comploturi și asasinate, și eu să stau cu mîinile în șolduri și, în loc să te iau de urechi ca pe un măgar, și să-ți zic: destul! pîn-aici ! nu-ți permit mai mult în țara mea ! – eu, nu ! eu să viu pentru ca să-ți zic: bravo ! bine faci ! să mai poftești și aldată…” (O lacună…) Celor care sînt sceptici în ce privește eficiența inițiativei private în cultură, Caragiale le oferă remediul salvator: înființarea, în fiecare comună urbană, a unei societăți dramatice subvenționată de stat, condusă de un director numit de minister și de un comitet format din cinci membri – primarul, un negustor și un industriaș, ambii cetățeni români, un profesor și cel mai vîrstnic preot din localitate, iar în orașele reședință de județ – protopopul  (Inițiativa…).

Actualitatea (de fapt, actualizarea) lui Caragiale ar trebui valorificată și din altă perspectivă. După cum se știe, critica literară nu mai poate apela la concepte prăfuite și la metode depășite: e nevoie să se introducă acel suflu nou care a revoluționat științele sociale. Rezumînd, actul critic trebuie să țină seama de cele trei repere inconturnabile – rasă, clasă, gen. La Caragiale, conceptul de rasă e în bună măsură inoperant – nu putem aplica, din păcate, metodologia înnoitoare a studiilor post-coloniale. Lupta de clasă a reprezentat, în schimb, o grilă privilegiată în anii ’50 și e dificil a adăuga astăzi ceva nou (volumul de studii apărut în 1952, cu ocazia centenarului, e o capodoperă imposibil de depășit). Surprize plăcute ne-ar putea rezerva însă instrumentele de analiză utilizate în studiile de gen, ceea ce ar însemna o ruptură față de viziunea patriarhală ce a fost multă vreme predominantă și care a culminat în eseul misogin al lui G. Călinescu intitulat Domina bona.

Semnalez, pentru început, o memorabilă definiție a identității non-binare: „jănul e cumu-i lucru: masculin, feminin și ekerojen, reșpeckive ghe bărbat, ghe femeie și ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie” (Un pedagog de școală nouă). Întrebarea care se pune acum este dacă putem identifica la Caragiale o ostilitate manifestă față de femei sau dacă, dimpotrivă, scriitorul reușește să se elibereze de presiunea clișeelor sexiste. Răspunsul nu e ușor de dat. Dacă, în Groaznica sinucidere din strada Fidelității, Porția Popescu apare ca un personaj ridicol, nici Mișu Zaharescu nu e cruțat de ironiile autorului. În Telegrame Atenaisa P. este etichetată drept „fimeie fără inimă” dar bărbații ce roiesc în jurul ei sînt care de care mai penibili. Cozeria din Five o’clock e, la urma urmelor, o joacă nevinovată, stridentă e însă vulgaritatea personajelor. Lăsînd gluma la o parte, e limpede că la eroii lui Caragiale, femei și bărbați deopotrivă, derapajul în vulgaritate îi aduce la un numitor comun. Cucoana din tren (Întîrziere) drăcuiește de mama focului. Invitați să ia dejunul la castelul Peleș, soții Piscupescu înjură și o fac în toate felurile pe servitoare (La Peleș). În autenticitatea ei frustă, moașa Lucsița (La Moși) este prototipul țoapei din popor.

Cu amuzată comprehensiune le prezintă Caragiale pe femeile care își folosesc farmecele pentru a-i „traduce” pe bărbații sensibili și a obține consistente avantaje materiale, spre admirația soților, bucuroși de cîștigurile venite parcă de nicăieri: Mici economii, Diplomație, Om cu noroc. Expertei în amorul tarifat îi fac pandant nevasta devotată căminului conjugal și care toarnă copii unul după altul – O cronică de Crăciun, Situațiunea – precum și mama pentru care reușita școlară a odraslei devine o chestiune de viață și de moarte – Premiul întîi, Bacalaureat.  

Există, zic eu, mai multe indicii care dovedesc că scriitorul a intuit importanța pe care o va căpăta feminismul. În Românii verzi se vorbește despre „Cornelia, societatea mamelor române pentru ajutorul mutual în caz de naștere”. În aceeași categorie, a organizațiilor ce apără, într-un fel sau altul, drepturile femeilor, intră S.P.M.D.R., adică „Societatea protectoare a Muzelor  Daco-Romane”. Acolo va susține nenea Iancu O conferență memorabilă, deslușind – în aplauzele entuziaste ale asistenței – sensurile profunde ale artei. În fine, în Țal !..., întîlnim o precursoare a studiilor de gen în persoana Graziellei, autoare a unui vast studiu intitulat Femeia în istoria și în poezia poporană a românilor, în trecut, în prezent și-n viitor. Deși i se oferă o cină în același timp pantagruelică și rafinată, scriitorul cedează psihic, după mai mai multe ore în care o ascultă pe Graziella vorbind despre „Ce a fost femeia în timpii primitivi, în anticitate, în evul mediu, în timpii moderni… Ce are a fi, ce trebuie să fie în timpii viitori” ș.a.m.d. Asta fiind doar începutul.

Continuarea a venit pe capul nostru.

(publicat în Apostrof, nr. 6 / 2022)

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.