Pe faleza sălbatică de la Eforie
Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori de dragoste și dor. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. (C. Ş.)
Dragă P.,
Cică trebuie să te iert. Cînd ceva devine imposibil, nu mai rămîne decît iertarea, ca o medalie numai bună de pus în piept. Mi-a spus cineva azi că trebuie să te iert. Greu să înțeleg cum vine treaba asta, cum poți ierta ceva ce nu mai există, ceva dezintegrat de distanță, timp, avioane, bărci, frontiere.
Eu aș fi vrut să scriu aici o poveste de dragoste, un lovestory veritabil, în care la sfîrșit nu moare nimeni, dar tabloul general e jalnic, sute de gloanțe trase la nimereală, haine, lucruri răvășite, cheile mașinii închiriate aruncate undeva și greu de găsit, cele câteva poze ale noastre ascunse în agenda în care mi-ai desenat velierul ăla complicat, cu trei catarge, printuri din corespondența noastră lipite pe pereți. Nici urmă de lucrurile tale. Măcar periuța de dinți s-o fi uitat ca din întîmplare. Ar fi putut părea atît de inocentă în dezastrul asta, aș mai fi putut-o privi cîteva zile, întîi cu duioșie, apoi cu durere si mai apoi cu furie, înainte de a o arunca definitiv. Să uit astfel dinții tăi perfecți, hollywoodieni, pentru care nu faci nimic în mod special. Zîmbetul tău care cucerește lumea în lung și lat, fetele foarte tinere și plictisitoare de la petrecerile alea cu muzică reggae din Southampton, femeile de pe vasele de croazieră, plictisite de bărbații lor inevitabil bătrîni, gata să se năpustească peste corpul tău indiferent, gata să se hrănească din indiferența asta cu orice preț – un tîrg profitabil pentru tine oricum, căci în drumurile tale n-ai nimic de pierdut. Tu nu citești ziarul, nu iei micul dejun la bufet suedez, nu joci la ruletă pînă tîrziu după miezul nopții, în cazinoul vaporului, ești doar ars de soare, iar corpul tău nu te doare decît atunci cînd cazi, cînd te rănești, cînd aluneci, cînd nu te ții bine, cînd nu te asiguri așa cum trebuie sus pe catarg. Impertinența acestui corp al tău face victime. Aceste femei, și nici celelalte măcar, din drumul Solexului, nu știu însă, fiindcă nu au apucat să afle, cum susțin neliniștite tijele metalice anumite părți ale corpului tău, cum piuie toate aparatele cînd îți faci check-in-ul pe aeroporturile pe care le frecventezi oricum atît de puțin, cum scrîșnești din dinți nopți la rînd și mai ales cum te cerți cu toată lumea în somn, în nopțile letargice de după convoyage-urile lungi, obositoare, cum suferi că fratele tău mai mic, adoratul familiei, tocmai a primit cadou o mașină de la ai tăi, pentru majorat. Ele nu știu nici cum te-a dezmoștenit ferm, acum ani buni, bunica ta dragă, bijutieră plină de așteptări în ceea ce te privește, fiindcă ai rămas cel mai nestudios și mai plimbăreț membru al familiei tale. Ele nu știu cît de mult dispretuiești viața alor tăi, plăcerile lor banale, burghezia lor molcomă, ferită de marile riscuri, și cum plătești pentru ea, pentru liniștea lor, cu cele mai mari furtuni, cu tangajul maxim al bărcilor pe care nu renunți să te urci, cu frigul ascuțit, cu ploaia cețoasă, cu sute de momente limită pe care le cauți plin de disperare. Ele nu știu cît de mult disprețuiești viața alor tăi și cît de mult ai vrea totuși să fii cu ei și cît de departe de casă ai plecat din cauza asta. Ele nu știu nici că ai trecut dintr-un anotimp în altul cu mine în brațe, mai străină de tine decît ele toate la un loc. Un anotimp ca o anomalie a naturii, deci irepetabil, lipsit de nume și temperatură, doar cu un singur peisaj, doi oameni care levitează împreună rîzînd pe deasupra plajei de la Eforie Nord.
Numai zîmbetul tău continuă acum să strălucească perfect, peste mări și țări, deși eu îl prefer pe cel din poza noastră, aia făcută de tine, cu mîna stîngă, pe faleza sălbatică de la Eforie, cînd ne odihneam puțin după ce căutaserăm o zi întreagă o marină adevărată, bună de privit, cu veliere multe și bărci cu motor. N-am găsit-o atunci poate și fiindcă pluteam amîndoi fericiți printre cutii de bere și hîrtii aruncate de turiștii rătăciți pe acolo. Așa, în levitația noastră, ai făcut poza aia care seamănă cu un Cartier Bresson autentic, spun unii. Zîmbetul tău pe care îl atingeam de-adevăratelea cînd îmi treceam limba peste dinții tăi e neîncetat o hieroglifă străină, din ce în ce mai greu descifrabilă pentru mine. E inutil acum să o iau de la capăt cu învățarea ei. De aia nu înțeleg de ce să îmi mai pierd vremea cu iertarea, aici ar fi trebuit să se scrie o poveste de dragoste perfectă și periuța ta ar fi fost bună în dezolarea asta, ar fi fost punctul de plecare. Nici nu mai știu ce culoare avea, era una banală, tu nu pui preț pe lucrurile astea sau așa dai impresia, la tine totul încape într-un rucsac atîrnat în spatele Solexului vechi de cînd lumea, pe care oricum o să-l vinzi la întoarcere.
