O paralelă politică: 1996 - 2019

Succesul politic fulminant din noiembrie 2019 al unuia din partidele istorice românești, Partidul Național Liberal, cînd a reușit să cîștige Președinția României, să formeze o majoritate parlamentară care să dea jos guvernul PSD și, imediat, să preia guvernarea, mi-a dat speranța apariției unei politici noi, mult așteptate pentru România.

Am fost întotdeauna preocupată de soarta țării, chiar după ce imigrasem în SUA la New York în 1966, deoarece fac parte dintre cei care au experimentat sistemul comunist cel mai dur, al anilor 1945-1965, ceea ce nu se uită. Și de asemenea nu se uită spiritul patriotic de respect și dragoste pentru țară în care am crescut și am fost educată. Datorită acestor antecedente am fost interesată să urmăresc evenimentele din țară, fie prin ziarele locale românești de la New York, Canada sau ziarul lui Ion Rațiu de la Londra, fie așa cum erau ele percepute de Congresul American din publicații primite la Biblioteca Curții Federale de Comerț Internațional unde eram directoare, fie în mod direct, căci din 1995 vin anual în România, dar și prin televiziunea română online cînd sînt în Florida.

Moțiunea de cenzură depusă de PNL, la 8 noiembrie 2019, împotriva Guvernului Social Democrat-PSD a fost deosebit de reușită, cu un an înainte de alegerile din noiembrie 2020. Cu voință, perseverență și flexibilitate în gîndire, PNL a reușit să convingă și membrii altor partide să se alăture inițiativei sale, obținînd voturile necesare pentru trecerea moțiunii și apoi necesarul de voturi pentru aprobarea noului Guvern.

Dar de îndată ce, la 19 noiembrie 2019, noul Guvern a preluat puterea s-a descoperit că, după cei trei ani de PSD-cu patru guverne, s-au găsit probleme financiare severe privind, printre altele, datorii de un miliard de lei pentru plata concediilor medicale și maternitate, datorii de 70 milioane neprevăzute în buget pentru un anumit fel de încălzire sau datorii pentru cadrele didactice în vederea mascării deficitului bugetar acoperit de împrumuturi substanțiale străine și, în plus, s-au mai găsit nereguli financiare în diverse ministere.

***

Această situație îmi amintește de cea din 1996, cînd, după șase ani de guvernare PSD-Iliescu, bugetul statului era în faliment. Atunci, ca și acum, în 2020, era nevoie iminentă de o schimbare a politicii țării. 

În 1996, schimbarea s-a produs odată cu alegerile parlamentare și prezidențiale cînd Securitatea, cunoscînd situația bugetară falimentară, nu s-a opus venirii la putere a opoziției democrate susținute de majoritatea populației, contînd pe cîștigarea încrederii Occidentului pentru scoaterea țării din acest faliment. Opoziția era Convenția Democrată Română, CDR, al cărui Președinte era Cornel Coposu. CDR era alcătuită din șase partide, dintre care PNȚCD, PNL, PSDR al lui Sergiu Cunescu fiind cele trei partide tradițional-istorice din timpul Monarhiei Constituționale, care au reînviat odată cu Constituția din 1991.

Deci, în alegerile din noiembrie 1996, profesorul Emil Constantinescu a devenit primul președinte democrat în care populația și-a pus mari speranțe. Dar, pentru că CDR obținuse un scor ridicat însă insuficient pentru o majoritate parlamentară, a fost nevoie de o coaliție cu Partidul Democrat-PD, condus de Petre Roman. În ciuda faptului că se numea „democrat”, PD era desprins din Frontul Salvării Naționale-FSN-ul format de Ion Iliescu.

Atunci, Președintele, cît și CDR-ul au preluat o situaţie complicată și dificilă din mai multe motive. Primul se referă la faptul că din 1945, după o jumătate de secol, România nu mai avusese un guvern cu adevărat democrat, deci mentalitatea nocivă comunistă era încă prezentă. Iar, după 1990, Partidului Social Democrat PSD nu și-a îndeplinit misiunea de tranziție cu reformele cerute în vederea admiterii României în NATO și Uniunea Europeană. În schimb, a lăsat în urmă economia în descreştere, inflaţia în creştere și mai ales bugetul național falimentar.   

Al doilea, era legat de dorința Președintelui privind admiterea României în primul val NATO, în 1997, la Madrid. Recomandarea admiterii era făcută de către Comitetul de Securitate și Cooperare European, CSCE, din Congresul american printre ai cărui membri figurau Christopher Smith, David Funderburk - fost ambasador al SUA între 1981-1985 la București - şi Frank Wolf. Condițiile admiterii în NATO se refereau la: 1) adoptarea reformelor printr-un pachet de legi pentru funcționarea unei economii de piaţă și 2) restructurarea în profunzime a fostei Securităţi, actualele SRI și SIE, știindu-se că nu avuseseră loc schimbări după 1990. Membrii CSCE erau bine informați despre fosta activitate de poliție politică a Securității de după 1945 cît și despre faptul că  mulți securiști erau încă prezenți în zona guvernamentală. Atunci, pentru a da timp implementării reformelor și restructurării Securității, membrii Comitetului au sugerat amînarea admiterii pentru al doilea val NATO. Totuși, Președintele a optat pentru primul val. Dar, după cum era de așteptat, din lipsa reformelor și a restructurărilor, admiterea țării a fost amînată în 1998 pentru al doilea val de extindere a NATO.

Al treilea, era legat de crizele guvernamentale create de coaliția CDR cu PD, privind, printre altele, multe dintre reforme, care împiedecau și admiterea în NATO. Pentru remedierea situației, în 1998, Ion Diaconescu, Președinte PNȚCD, cu alți membri de partid, au propus procedura alegerilor anticipate pentru salvarea reputației CDR, pentru cetățenii care l-au votat și pentru admiterea țării în NATO. Dar Președintele Constantinescu nu a acceptat riscul alegerilor anticipate.

Al patrulea, se referă la temuta Securitate și la puterea ei de stat în stat încă bine înrădăcinată. Fără îndoială, era necesară o restructurare drastică, cum fusese cerută de Comitetul CSCE al Congresului SUA în 1997. Dar acest lucru nu s-a întîmplat. În 1998, Costin Georgescu, director SRI, a declarat că în SRI mai existau încă 40% din personalul vechii Securități.

Cu toate că acest guvern CDR a scos România din falimentul bancar găsit în 1996, fiind și cel mai puțin corupt guvern de pînă atunci, chiar înființîndu-se în 1997 Consiliul Național de Acțiune Împotriva Corupției și Crimei Organizate CNAICCO, totuși, la 17 iulie 2000, Președintele Constantinescu și-a retras candidatura pentru al doilea  mandat. Domnia-sa a argumentat că: „Poți cîștiga alegerile și să nu cîștigi puterea,” după ce, în februarie 2000, a declarat în cadrul Conferinței Asociației Medicilor și Farmaciștilor că a fost învins de Securitate: „personal mă simt  astăzi mai terorizat de Securitatea lui Ceaușescu, decît eram pînă în 1990, și astăzi(...), într-un fel, ei m-au învins.” Poate dacă Președintele ar fi reținut ce i-a spus în 1997 Lech Walesa că „dacă nu-i terminați dvs. pe ei (referindu-se la fosta Securitate), vă vor termina ei pe dvs., veți păți ca mine”, alta ar fi fost situația. 

Ca urmare a retragerii de la al doilea mandat, cît și a argumentării acestei retrageri, mulți au rămas cu impresia că Securitatea a lăsat CDR-ul să cîştige alegerile în 1996, dar, cînd nu mai exista problema bugetară să amenințe țara, conform declarației Președintelui, Securitatea l-a învins, de unde putem trage concluzia că un al doilea mandat CDR nu mai era considerat util.

***

Întrebarea se pune de ce populația avea această părere despre puterea de stat în stat al Securității? Ar fi de folos să reamintim că această instituție, după 1945, avusese ca model CEKA a lui Felix Dzerjinski cu Fodorenko, din timpul Rusiei lui Lenin. Însoțind utopia comunistă, ea a contribuit la consolidărea guvernelor  în vederea desființării trecutului istoric al țării, a libertății și proprietății individuale, manipularea alegerilor în 1946 etc. Strategia ei se manifesta prin denunțuri, spionări, perchiziții, arestări de noapte cu dube fără geamuri, închisori cu torturi, spre a menține o atmosferă de teroare și supunere a cetățenilor. Iar, după 1989, Securitatea a contribuit și la schimbarea conducerii în ceea ce unii au numit revoluție, alții lovitură de stat/ de palat, alții complot cu sprijin strain, cînd Ion Iliescu a fost ajutat să preia puterea. Oricum, evenimentul a fost unul sîngeros, soldat cu o mie de morți și mulți răniți în rîndul celor doritori de libertate. Așa s-a creat impresia că, șase ani mai tîrziu, Guvernul PSD a dus țara în faliment financiar și Securitatea a lăsat CDR, cu un președinte democrat, să cîștige alegerile. Odată acestă problemă rezolvată, Securitatea a schimbat direcția, conform declarației Președintelui, ceea ce demonstrează influența ei în conducerea țării.

România a fost admisă în NATO abia la 29 martie 2004, dar nu pentru că au fost împlinite reformele democratice, ci pentru că țara făcea parte din coaliția internațională antiteroristă în Afganistan și Irak, inițiată de Președintele George W. Bush, care a onorat  atunci Bucureștiul cu o vizită. Iar, la 1 ianuarie 2007, România a fost admisă în Uniunea Europeană, tot în absența unei legislații adecvate în vederea reformelor necesare.

În 2015, PSD a preluat puterea pentru a treia oară, cu Liviu Dragnea ca președinte al partidului. Această nouă perioadă de trei ani, 2016-2019, cu patru guverne, a fost marcată de incompetență, decizii cu planificări proaste, cheltuieli fără susținere în venituri; cu justiția utilizată ca un instrument politic în vederea apărării corupților, deci fără respectarea statului de drept; cu salarii și pensii speciale acordate pentru foștii demnitari sau securiști; cu sufocarea afacerilor private; cu vandalizarea pădurilor; cu prostituția tinerilor online, care se vînd din lipsă de bani și cu peste trei milioane de români între 15-64 de ani plecați în străinătate pentru o viață decentă. Astfel, în 2019, după trei ani de guvernare PSD, bugetul României are din nou probleme aproape similare cu situația din 1996.

Ca atare, nu este de mirare felul în care România a fost menționată în revista americană The Economist în articolul din 2 noiembrie 2019, despre Europa de Est și treizeci de ani  de libertate. Polonia, Cehia, Ungaria și Bulgaria sînt menționate în context pozitiv. România, însă, este menționată doar cu privire la lovitura de stat sîngeroasă (carnage) din 1989. Atît. Iar, la 23 noiembrie, Cristian Ghinea, membru al Parlamentului European, declara în paginile aceleiași publicații că anti-corupția din țară a fost  întotdeauna  sprijinită de UE și de ambasada SUA. Sau, la 21 decembrie, în pagina economică și financiară unde se menționează PIB-ul și starea bugetului diverselor state, România nici măcar nu este inclusă. Pe scurt, avem imaginea unei țări bogate, dar prost administrată. 

***

Acum mă întorc de unde am plecat, încercînd o paralelă a situației politice a CDR din 1996 cu cea a PNL din noiembrie 2019. După trei ani de guvernare PSD, sesizez asemănări și deosebiri.

Asemănările se referă la:

1) Preluarea unui nou guvern după ani de conducere PSD, cu probleme financiare mari și cu nevoie de schimbare;

2) Lipsa unei majorități în Parlament, atît în 1996, cît și în 2019; 

3) Entuziasmul populației pentru alegerea primului președinte democrat în 1996 echivalent cu cel al alegerilor prezidențiale din 2019, cînd milioanele de români din străinătate au contribuit cu un vot substanțial.

Deosebirile se referă la: 

1) Falimentul în care se afla țara în 1996 nu a fost dezvăluit la preluarea mandatului CDR, contrar guvenului PNL, care, în 2019, a specificat imediat datoriile bugetare;

2) Acum România este membră NATO și UE, ceea ce nu era atunci;

3) Există un alt sentiment al propriei securități acum, după admiterea în NATO și UE, mai recent, cînd țara a devenit un aliat de încredere al SUA, cu forțe militare americane prezente la Kogălniceanu, Deveselu și Tîrgu Mureș, fiind un aliat pro-activ de importanță în regiunea Mării Negre. În plus, inerent timpului scurs, a avut loc înlocuirea fostelor cadre vechi agreate de Moscova cu securiști mai tineri, unii cu înclinare pro-occidentală, cum este cazul dlui Eduard Hellvig, actual director SRI, doctor în Științe Politice și Administrație Publică, fost președinte al unui ONG dedicat dialogului Euro-Atlantic, fost europarlamentar, fost Secretar General PNL și  fost membru al Delegației României la Adunarea Parlamentară NATO. Ca atare, atitudinea serviciilor de informații în prezent pare a fi diferită față de mentalitatea anilor 1996-2000 și, ca urmare, nu pare a fi o piedică pentru acualul PNL ci dimpotrivă, ținînd seama de interesul țării și de aprecierea acestea se bucură în cadrul NATO și UE.  

Mi se pare necesar ca, atunci cînd noul Guvern va ajunge să aibă toate prerogativele puterii, crimele trecute comise de Securitate contra umanității - cum a fost cazul Ursu, sau cel al închisorii Pitești și multe altele – să fie dezvăluite în baza dovezilor fie din Arhivele aflate la CNSAS, fie ale altora. Este necesar ca cei suspectați a fi vinovați să fie dați pe mîna Justiției, iar cazurile care se află în instanțe judecătorești să fie rezolvate urgent.   

4) Stilul lent, cu evitarea de riscuri politice al guvernului din 1996 este total deosebit de  cel rapid și hotărît a noului Guvern Ludovic Orban. Acest fapt l-am constatat la prima ședință de Guvern cînd s-a decis eliminarea funcționarilor numiți pe pile și relații, cu promisiunea unei restructurări transparente, prin concurs. A doua măsură a fost enunțată de Președintele Klaus Iohannis – reales, la 24 noiembrie 2019, pentru al doilea mandat, cu o însemnată majoritate – care s-a referit la confiscarea averilor ilegal obținute, fiind totodată un avertisment anti-corupție. Și apoi, adoptarea bugetului pentru 2020, cînd Guvernul și-a asumat răspunderea la 23 decembrie 2019, și cînd, în lipsa unei moțiuni PSD, președintele a putu rapid promulga Legea Bugetului. 

5) Alegerile anticipate, care în 1998 nu au fost luate în considerare, sînt acum asumate ca proiect politic al Primului Ministru și al Președintelui. Nu în ultimul rînd, faptul că Guvernul și-a asumat răspunderea pentru ca alegerile locale să se desfășoare în două tururi spune multe despre curajul politic al Primului Ministru. Ca răspuns, PSD și UDMR au depus o moțiune de cenzură contra acestei asumări de răspundere. Fără îndoială că pe scena politică va domni o situație ambiguă pînă la alegeri, fie ele în noiembrie, fie anticipate.

Încheind paralela între 1996-2000 și 2019-2020, acum pare că a  apărut o lumină la capătul tunelului. Așa cum ni s-a părut și în 1996. Mă refer la felul Guvernului PNL, care a dat imediat dovadă de hotărîre cu măsuri rapide, dinamice și la felul schimbat al mentalității Securității din ultimii ani, astfel părînd că sînt șanse spre o schimbare a politicii, de la idei socialiste către cele liberale.

Dacă membrii Guvernului vor ști să valorifice puterea funcției deținute, conducînd într-un spirit de unitate, cu determinare, și vor ști să explice populației greutățile financiare întîmpinate, atunci inițiativa acestui Partid Național Liberal va putea da roade pentru binele României, care așteaptă de prea multă vreme.

În caz că acest Guvern va reuși în ceea ce-și propune, viitorul program probabil va putea considera: 1) Adoptarea unei Constituții noi cu separarea clară, precisă între puterile în stat; 2) Asigurarea independenței puterii judecătorești; 3) O economie de piață bazată pe legea cererii și ofertei și pe competiție; 4) Stimularea industriei românești cu ajutorul investițiilor străine, dar care să nu înlocuiască complet pe cea autohtonă; 5) Reducerea birocrației printr-un sistem mai eficient; 6) Combaterea corupției printr-o evidență precisă a cheltuielii banului public; 7) Implicarea societății civile în vederea renașterii simțului de responsabilitate și inițiativă, distruse de  fosta mentalitate comunistă; 8)  Depolitizarea CNA; 9) Atragerea către țară a celor plecați, care au acumulat experiență occidentală.

La urmă, dar nu fără importanță, amintesc faptul că reușita și succesul fostului Partid Național Liberal se datorau unității familiei Brătianu, cînd fiecare membru îl ajuta pe celălat. Astfel, Ion C. Brătianu a înființat Partidul în 1875 și a fost Președinte pînă în 1891, Prim-Ministru de patru ori; Ion (Ionel) I.C. Brătianu, primul său fiu, Președintele PNL, 1909-1927 și Prim-Ministru de șapte ori, în 1918 realizînd, la Paris, România Mare; Vintilă I.C. Brătianu (al treilea său fiu), Președinte PNL 1928-29, Prim-Ministru un an și autorul devizei PNL - Prin noi înșine, adică programul PNL pentru dezvoltarea țării în toate domeniile; și Constantin (Dinu) I.C. Brătianu  al doilea său fiu, Președinte PNL, 1934-1947. Odată cu preluarea comunismului utopic, liberalismul a dispărut pînă astăzi, cu întreruperea prezenței PNL în CDR 1996-2000, cînd eșecul guvernamental s-a datorat în mare parte disensiunii între  partidele CDR și PD.

În concluzie, ca descendentă a unei familii cu personaje liberale, a  străbunicului meu Constantin Vrăbiescu, fost deputat în Divanul ad hoc în 1857 (coleg cu I.C. Brătianu), deputat liberal de Dolj în Parlamentul României (coleg cu Eugen Carada), a unchiului meu Iulian Vrăbiescu fost Primar al Craiovei, Prefect de Dolj și Senator de Dolj al Partidului Liberal și a îndepărtatului văr Vintilică Brătianu (fiul lui Vintilă Brătianu și nepot al lui Olga Stolojan născută Vrăbiescu), Președinte PNL 1996-2000 - nu pot decît să urez Președintelui și membrilor PNL, cît și partidelor care sprijină PNL să aibă o unitate de vedere, luînd exemplul Brătienilor care a fost în favoarea progresului intern și extern al României.

Simona M. Vrăbiescu Kleckner a fost director al Bibliotecii Juridice a ONU la New York (1975 – 1986), director al Bibliotecii Curții Federale de Comerț Internațional a SUA (1987 – 1996) și consilier personal al Președintelui Emil Constantinescu (1999-2000).                        

Foto: radioromaniacultural.ro