2018 e anul centenar, e adevărat, dar e și anul jubileu pentru evenimente precum Primăvara de la Praga. În bibliografia românească consacrată subiectului au intrat cîteva volume interesante. Menționez cartea profesorului Mihai Retegan, 1968. Din primăvară pînă în toamnă (Rao, 2014) și Lavinia Betea (coord.), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceaușescu (Polirom, 2009). Mai nou, în serie intră și un „ochean invers” asupra momentului, Zdeněk Mlynář, Înghețul vine de la Kremlin (Vremea, 2018). Un ochean invers în două sensuri. Nu e vorba despre cum au fost metabolizate evenimentele de la Praga la București, ca în cazul primelor două volume, ci este vorba de o relatare de la fața locului, din Praga. În al doilea rînd, perspectiva îi aparține unui insider al puterii de la Praga, ci nu unui dizident cehoslovac, chiar dacă pînă la urmă Mlynář a emigrat și a scris cartea de față din exil.

Pentru că Zdeněk Mlynář a fost membru al nomenclaturii cehoslovace pînă la înăbușirea revoluției și cîțiva ani apoi, fiind secretar al Partidului Comunist Cehoslovac. Mlynář e autorul manifestului politic „Pentru o organizare politică democratică a societății”, care a fost publicat în mai 1968, la apogeul Primăverii de la Praga. În cartea autobiografică menționată, el explică la un moment dat ce a însemnat apartenența la nomenclatură: salariu de zece ori mai mare decît media, toate cheltuielile de întreținere achitate de la bugetul public, cadouri uneori luxoase de la subalterni. Dar Mlynář, ca și liderul slovac al Primăverii pragheze, Alexander Dubček, a crezut că sistemul poate fi reformat din interior, că există un mod comunist dar și european de a face politică. Teorie care este convingător demontată de însuși Leonid Brejnev, care a venit supărat la Praga să pună lucrurile la punct.

Cu alte cuvinte, cartea lui Mlynář nu face decît să confirme ceea ce a scris într-un eseu recent Adam Michnik, politologul polonez co-îndurător al condiției de intelectual anti-stalinist în Europa de est comunistă: Primăvara de la Praga este momentul în care intelectualii realizează că sistemul e nereformabil, că în comunism e ceva anti-european, anti-democratic fundamental. Secretul lui Polichinelle, am putea spune, din moment ce pînă și Brejnev îl știa.

Dar dacă e așa, se demonstrează încă o dată că România era defazată față de curentul ideatic și de mentalitate al vremii. Pentru că tocmai atunci, Ceaușescu poza în apărător al libertății popoarelor în fața „amestecului în treburile interne”, cu alte cuvinte un apărător al Primăverii de la Praga. Atitudinea lui îndrăzneață a dus la o emulație în rîndul intelectualității române, care s-a înscris pe capete în PCR. Adevărul e că treaba părea foarte serioasă; în celebrul său discurs de pe terasa CC, în fața a 100.000 de oameni, Ceaușescu îndemna poporul în ropot de aplauze sincere să pună mîna pe arme și să se apere în fața unei invazii militare sovietice. Nu e de mirare că mulți l-au crezut. Dar contrastul rămîne. În vreme ce, după Budapesta și Praga, intelectualii est-europeni realizau rezistența comunistă la europenizare, la București ei făceau alianță cu unul dintre liderii comuniști care s-au dovedit pînă la urmă un fidel credincios al cultului stalinist al puterii.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.