"Mînă forte!"

(Apărut în Dilema, nr. 322, 9 - 15 aprilie 1999, tema numărului: Cum ar arăta România de azi sub dictatură?)

- poate dictatura să salveze democraţia? -

"Un guvern de mînă forte, aste ne-ar trebui!" Fraza aceasta am auzit-o de nenumărate ori, din copilăria mea (anii douăzeci) şi pînă astăzi. Culmea este că numai de guverne de mînă forte nu am dus lipsă, vreme de 60 de ani! Dar se vede că proferatorii acestui deziderat vedeau mîna "forte" îndreptată împotriva altei mîini, tot "forte", dar cea de la putere. S-a întîmplat de cîteva ori şi asta, spre satisfacţia imperfectă a doritorilor. Oricum, cei de vîrsta mea am putea face un studiu comparativ al acestor guverne, destul de diferite, în care totuşi caracterul "forte" al mîinilor s-a accentuat progresiv. În definitiv şi guvernările liberale din anii douăzeci erau mai mult sau mai puţin de mînă forte, dar una, cum se zice, înmănuşată în catifea şi respectînd toate formele constituţionale.

Opţiunea pentru mînă forte are o istorie mai veche, dacă nu ar fi decît acea "tiranie ca în Rusia" pe care ne-o preconiza amicul Nae din Situaţiunea, la 23 iunie 1900. Să fie autoritarismul o predilecţie românească? Să fie doar o figură de stil? O figură de stil persistentă devine, însă, vrînd-nevrînd, o compozantă a mentalităţii. Nenea Iancu o relevă în deriziune, dar o remarcă sub unghiul patologiei morale. El însuşi nu era, cum se ştie, un fan al liberalismului politic, în tot cazul nu în varianta "nemuritorului Gambetta", şi găsea imprudentă respectarea prea scrupuloasă a secretului corespondenţei. Dar era funciarmente alergic la orice retorică extremistă, fie daco-romană (recte "tracomană"), fie liber-schimbistă. Aşa "om de ordine" cum era, mai curînd "de dreapta", conservator, junimist, pe urmă takist, era bun prieten cu socialiştii, nu numai cu Gherea, dar şi cu nu puţini alţii, ¬ socialismul era încă onorabil, iar socialiştii oameni de spirit, cultivaţi şi generoşi. Atîta numai: el era creştin cu frica lui Dumnezeu şi nu intra în discuţie pe tema asta. Nu era pentru o putere autoritară, dar ţinea la autoritatea puterii.

Din pricini diferite o societate, un Stat, poate ajunge la carenţă de autoritate a puterii. Societatea cu cel mai acut şi complet simţ politic şi juridic din cîte am putut cunoaşte noi, europenii, anume Roma senatorială, prevăzuse această eventualitate legiferînd instituţia dictaturii pe timp limitat (6 luni) pentru atari momente de criză. În cele aproape cinci secole ale Republicii au funcţionat 88 (opt zeci şi opt) de dictatori, între care şi vestitul Cincinatus. Faptul că în o jumătate de mileniu aceşti magistraţi şi-au îndeplinit de fiece dată mandatul în termenul prevăzut, fără mijloacele de azi, retrăgîndu-se apoi pentru ca Senatul să reintre în normalitate, ar trebui să ne apară nouă, celor de acum, un exemplu incredibil. (O defecţiune totuşi a existat, cu ultimul, Sulla, care s-a proclamat dictator pe viaţă: precedent care nu a proliferat decît două milenii mai tîrziu, în secolul nostru). Nici în Roma imperială nu mai era loc pentru instituţia dictaturii (ca instituţie), şi nici în Evul Mediu feudal. Suverani autoritari au fost, buni sau răi, dar nu dictatori. Nici în perioada constituirii statelor naţionale şi a monarhiilor absolute nu era loc pentru dictatură. Oricît de autoritari, nici Richelieu, nici marchizul de Pombal, nici Metternich nu au fost dictatori. Apariţia dictaturii în lumea contemporană e legată de ceea ce J. Ortega y Gasset numeşte "revolta maselor". Acest fenomen provoacă alternativa: a) dictatură (civilă sau militară) pentru stăvilirea anarhiei şi haosului; b) dictatură ideologică, cu preluarea "revoltei maselor" şi instaurarea unei "ere noi". Prima variantă nu e a priori bună sau rea, depinde cine şi cum o asumă. A doua e, evident, o nenorocire, rareori scurtă. Trebuie adăogat că, după Ortega y Gasset, revolta maselor nu e negreşit şi nici în primul rînd o insurecţie. E o stare în care nimeni nu mai recunoaşte preeminenţa valorii, în care 1=1, în care nu competenţa, ci "algoritmul" e criteriul "obiectiv" pentru investitură în demnităţi publice, în care nu se mai face deosebire între Mozart şi muzica pop, între Manet, Renoir şi orice graffiti, toate "manifestările" fiind echivalate drept "cultură", în care un Lavoisier preţuieşte mai puţin decît un sans-culotte. O stare în care oricine se are pe sine însuşi ca unic scop şi criteriu, în care nimeni nu mai respectă nimic şi pe nimeni, fiecare ins se consideră unică şi ultimă instanţă. În care se contestă şi se nesocotesc elitele. În care dispare sau în orice caz e nesocotită orice noţiune de transcendenţă.

Atunci transcendenţa e preluată de persoana unui Führer, unui Căpitan, unui "Duce", unui Cîrmaci, unui mai ştiu eu cum i se mai zice, un ins cu anumite însuşiri şi mai ales anti-însuşiri, dar radical lipsit de calitate, şi puternic dotat pentru impostură. Pe acesta îl recunoaşte acea masă de unicate care se va contopi într-o unitate zbierătoare de lozinci. Ea, în locul credinţei într-o realitate transcendentă, va accepta un "crez" sau un catehism sumar extras eventual dintr-o "doctrină" şi cuprins într-o "cărticică". Puritatea "crezului" trebuie permanent verificată şi apărată împotriva eventualelor devieri. Restul se ştie: procese, arestări, condamnări, Gulaguri etc.

Împotriva acestor deliruri dirijate, generatoare de teroare şi cretinism nu mai există decît dictatura de tip Cincinatus, civilă sau militară. Dar ea poate fi crudă şi imbecilă, cum a fost cea a generalilor din Argentina (nici cea precedentă, perono-ginocratică, nu a fost decît o grotescă mascaradă). Cînd s-a găsit un dictator care şi-a depus mandatul odată misiunea împlinită (de a-şi salva ţara de bolşevism, nu fără, regretabil dar inevitabil, un număr de victime, în orice caz mai puţine decît altfel), iată că o Cameră a Lorzilor dezonorată îi refuză dreptul la imunitate şi vrea să-l dea pe mîna injustiţiei altei puteri. Parafrazînd titlul unei cărţi de J. F. Revel, putem să ne întrebăm: Comment finissent les Lords?

Răspunsul: lâchement, ignominieusement!
 
P.S. În sistemul semi-milenar al Romei senatoriale, dictatorilor de tip Cincinatus nu li se cerea socoteală de felul cum se achitau de mandatul lor. Unica raţiune era eficienţa, adică salvarea sistemului senatorial.