Meșterul Manole, o geometrie sacrificială

„Crearea culturii cere cîteodată negrăite jertfe: ea ucide şi devastează. Creaţia îşi are pîrjolul ei. Meşterul Manole şi-a zidit soţia sub pietre şi var, pentru ca să înalţe biserica. Surprindem gîlgîind în această legendă ecoul crud al conştiinţei sau al presimţirii că o creaţie trece peste vieţi şi devastează adesea chiar pe creator. A crea nu înseamnă pentru creator dobîndirea unui echilibru, după cum o prea naivă şi plată interpetare ar vrea să ne facă să credem. Se creează cu adevărat cel mai adesea numai la înalte tensiuni, cărora organele de execuţie nu le rezistă totdeauna. Creaţia sfarmă adeseori pe creator. Şi creatorul de cultură în genere nu poate să aibă măcar mîngîierea că atenuează cruzimile inerente vieţii. Dimpotrivă, uneori el le agravează, sau îi adaogă noi cruzimi.” (Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii)

Înainte de a prezenta o perspectivă asupra viziunii regizorului Andrei Măjeri cu privire la universul dramaturgic conținut de piesa Meșterul Manole de Lucian Blaga sînt  necesare anumite interogații: de ce un astfel de text nu se întîlnește prea des cu scena? De ce e nevoie de aniversarea Centenarului Marii Uniri (piesa este doar cu 9 ani mai „tînără” decît statul național român) pentru ca Lucian Blaga să fie prioritar într-un teatru care îi poartă numele?

Aceste întrebări pot fi extrapolate asupra unei arii extinse a dramaturgiei românești care nu reprezintă deloc o prioritate pentru regizorii noștri, două dintre motivele care ar putea fi invocate fiind, pe de o parte, problema limbajului, dificultatea de a transpune textele într-o rostire scenică veridică, pe de altă parte concepția conform căreia ele nu mai sînt  scrieri care să respectele exigențele contemporaneității, în planul artelor spectacolului.

Ambele dificultăți sînt  depășite de regizorul Andrei Măjeri, care se poziționează într-o perspectivă din care textul lui Blaga emană valențe ce stimulează integrarea sensurilor de către actori (de aici și rostirea care crește potențialul cuvintelor), iar problematica piesei este solid fixată în repere contemporane.

Travaliul de zidire al bisericii, cu succesivele sale căderi este integrat unui spațiu aflat cumva între lumi, într-o zonă duală, întocmai ca structura lăuntrică a starețului Bogumil. E o lume maniheistă, în care totul poate fi citit în cheie faustică: dihotomia rău-bine este înlocuită, mai ales în sfera vizuală și acustică a spectacolului, de un joc al unor forțe care nu își dezvăluie alianța pînă la capăt, dar care își fac simțită prezența în situații care transcend scheme logice familiare. Aceste aspecte sînt , desigur, conținute de textul lui Blaga, dar ele ajung să iasă cu mai multă forță la lumină prin modul în care este aleasă identitatea estetică a spectacolului.

Factorul principal care contribuie la cimentarea contextului menționat este viziunea regizorală care se fundamentează pe o abordare de tip geometric a unei realități ce scapă interpretărilor de ordin rațional. Există în această montare o abordare matematică a realității ce permite însă manifestarea unor fapte care eludează înțelegerea comună. Sacrificiul soției lui Manole pare a fi cerut de forțe de dincolo lumea noastră, dar acestea se întîlnesc, în logica dualității deja menționate, cu capriciile politice, cu voința sistemului sau cu fricile meșterilor (care în această viziune sînt  trei, nu nouă, dar aleși ca tipologii reprezentative pentru economia spectacolului – Mihai-Florian Nițu, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru).

Decorul creat de Mihai Păcurar revelează această geometrie în care este înscris sacrificiul tocmai prin modul în care, la nivel vizual, lumile se întîlnesc în punctul nodal spre care converg binele, răul, iubirea, teama, lașitatea sau curajul nebun. Simplitatea acestui decor în complicitate cu universul sonor ales de Andrei Măjeri este cea care potențează forța întîlnirii dintre planuri contrastante din punct de vedere ontologic. Astfel, ceea ce este profund autohton se integrează într-un sălaș universal în care valorile, tarele sau cruzimile locului găsesc un mod eficient de a se manifesta cu sens.

În perfectă simbioză cu decorul, costumele create de Lucian Broscățean se impun ca metafore care pun în valoare profilul fiecărui personaj. Ele sînt  rezultatul unei munci de cercetare în sfera spiritualității în care se înscrie textul lui Lucian Blaga. Straiele sînt  expresii ale adîncimilor care altfel nu ar fi fost vizibile și care subzistă în articulațiile psihologice ale fiecăruia dintre personaje. Deși sînt  fundamentate pe principiile unor viziuni ancestrale, costumele așază asupra spectacolului o notă de contemporaneitate incontestabilă, tocmai pentru că ele sînt  gîndite în sfera unei universalități care se întîlnește în chip fericit cu geometria sacrificială imaginată de Andrei Măjeri.

Desigur, există în spectacol ecouri ale problemelor și controverselor care planează asupra bisericii acestor vremuri dar, privit în ansamblu, spectacolul nu se fixează în îngustimile unui timp exclusiv sau al unui spațiu determinat, chiar dacă acestea sînt  numite.

Spectacolul este coerent, deși prezintă unele scene care ar putea, la prima vedere, să compromită ansamblul. Ne putem întreba de ce e nevoie de armele cu care își fac simțită puterea solii lui Vodă, dar la o privire mai atentă această scenă evidențiază asumările feminismului, controversele cu privire la statutul femeii contemporane într-un stat care nu cedează hățurile unui mamut patriarhal. Tipologiile feminine din spectacol – manifestate prin înțelepciunea amfitrioanei (Miriam Cuibus), revolta dublată de fragilitate a Mirei (Romina Merei) sau forța solilor (Anca Hanu, Sînziana Tarța) se armonizează și contrastează alternativ cu planul masculin, „încununat” de un Vodă (Ioan Isaiu) ținut în viață de o perfuzie cu sînge albastru.

Există o întreagă tehnică a contrastului în această montare. Personajele și situațiile se situează periodic în contrapunct: tipologiile meșterilor (pescarul, ciobanul și călugărul) sînt  contrazise chiar de oscilațiile pe care le prezintă în raport cu Manole (Sorin Leoveanu, care își construiește rolul cu conținere, făcînd însă vizibile toate tensiunile, zbuciumul și furia care îl locuiesc). Personajul mitic Găman e profund ambivalent. Interpretarea lui Radu Lărgeanu modelează o existență scenică în care pot coexista laturi ce frizează monstruosul, dar care se fixează în zone de o sensibilitate rară și care, tot prin contrast, activează și mai mult austeritatea întregului context. Arhanghelul (Cristian Rigman) pendulează între har și consumerim (nu vedem în fiecare zi un înger într-un căruț de supermarket). Starețul Bogumil (Ionuț Caras) este purtătorul cheie al mărcilor contrastului, prin propovăduirea transcenderii unor dihotomii care delimitează binele de rău, raiul de iad, sensul de absurd.

Spectacolul semnat de Andrei Măjeri și echipa lui are, în concluzie, meritul de a fi fost realizat printr-o arheologie onestă și creativă în textele lui Lucian Blaga (țesînd și scrieri filosofice și poetice în substanța textului dramatic) și de a provoca un exercițiu de conștientizare cu privire la posibilitățile scenice pe care le deschide un text atît de puțin vizitat.

Gina Șerbănescu este critic de teatru.

Fotografii de Nicu Cherciu (color) şi Raluca Ciornei (alb-negru)

Meșterul Manole, Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj Napoca 

Scenariu de Andrei Măjeri după Lucian Blaga
Regia și ilustrația muzicală: Andrei Măjeri
Decor și video design: Mihai Păcurar
Costume și styling: Lucian Broscățean
Mișcarea scenică: Sinkó Ferenc
Pregătirea muzicală: Incze G. Katalin
Încălțăminte: Mihaela Glăvan
Imprimeuri digitale realizate la: YOUNG Advertising
Consultant creativ: Liana Martin
Asistenţi de regie: Alexandra Felseghi, Petro Ionescu
Maestru de lumini: Mădălina Mînzat
Distribuţia:
Manole: Sorin Leoveanu
Mira: Romina Merei
Starețul Bogumil: Ionuț Caras
Găman: Radu Lărgeanu
Întîiul (a fost cîndva cioban): Mihai-Florian Nițu
Al doilea (a fost cîndva pescar): Cosmin Stănilă
Al treilea (a fost cîndva călugăr): Radu Dogaru
Amfitrion spectacol / Doamna lui Vodă: Miriam Cuibus
Vodă: Ioan Isaiu
Solii lui Vodă: Anca Hanu, Sînziana Tarța
Umbra lui Manole: Ruslan Bîrlea
Protestatarul / Arhanghelul: Cristian Rigman
Femeile: Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze
Meșterii copii / Călugării: Dragoș Bîrlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curșeu și Alex Todea
Regia tehnică: Arhidiade Mureşan
Operatori lumini: Mădălina Mînzat, Andrei Mitran
Sonorizare / video: Marius Rusu, Vasile Crăciun
Sufleor: Ana-Maria Moldovan