Luna Laurie

Nu ştiu cîţi dintre voi au petrecut ore în şir, cu pixul şi hîrtia alături, încercînd să extragă versurile întortocheate de pe primele albume semnate de Laurie Anderson. Şi mai apoi, odată versurile extrase, să caute amici binevoitori şi mai pricepuţi în ale englezei să încerce o traducere măcar aproximativă. Se întîmpla în anii `80, pe vremea cînd vinilurile de valoare circulau încă pe canale subterane, ca un drog al libertăţii, vîndut uneori la liber în faţa magazinului Muzica. Chiar şi acum însă, cu toată explozia tehnologică şi sub imperiul a-toate-cuceritor al Internetului, muzica şi versurile lui Laurie Anderson sînt la fel de avangardiste ca în urmă cu 30 de ani. Cum spunea cineva: "Într-un univers metaforic, Laurie Anderson e luna, iar Frank Zappa, soarele."

Născută în 1947 în orăşelul Glen Ellyn, din statul Illinois, Laurie Anderson a absolvit magna cum laudae şi Phi Beta Kappa (cea mai veche distincţie academică americană destinată artelor liberale şi ştiinţelor, numită astfel după prima frăţie universitară, fondată în 1776) secţia de Istoria Artei de la Barnard College. În 1969 îşi prezintă prima operă de amploare, o simfonie foarte ciudată, interpretată la claxoane de maşini, iar cîţiva ani mai tîrziu face un turneu mondial cu avangardistul spectacol „Duets on Ice”, în timpul căruia apărea pe scenă cîntînd la vioară şi purtînd ghete cu patine ale căror lame erau prinse în blocuri de gheaţă. Spectacolul dura, fireşte, pînă ce gheaţa se topea definitiv. După ce obţine o diplomă în sculptură de la Columbia University, Laurie petrece anii `70 desenînd comics-uri, lucrînd ca instructor de artă sau ca (şi) critic de artă.

Primul single al artistei, „It's Not the Bullet that Kills You (It`s the Hole)”, alături de alte cîteva piese, au făcut parte din prima instalaţie marca Laurie Anderson, un vechi tonomat expus la Holly Solomon Gallery din New York. De altfel, viaţa sa va fi întotdeauna strîns legată de Big Apple. Tîrziu în deceniul opt, face cîteva imprimări spectaculoase, care apar în ediţii limitate, fie private, fie pe diverse compilaţii. Cea mai importantă dintre aceste înregistrări este de departe albumul You`re the Guy I Want to Share My Money With, editat de casa de discuri Giorno Poetry Systems (condusă de poetul new-yorkez John Giorno, un vechi apropiat al lui Andy Warhol), album pe care Laurie îl împarte cu John Giorno şi William S. Burroughs. Una dintre cele mai frumoase întîmplări din acea vreme are loc în 1978, atunci cînd Laurie Anderson se produce pe scena de la Nova Convention, o conferinţă majoră care a reunit multe personalităţi ale avangardei americane, printre care William S. Burroughs, John Cage, Frank Zappa, Allen Ginsberg, Timothy Leary sau Philip Glass. Sculptor, scriitor, desenator, muzician şi inventator de instrumente, Laurie Anderson îşi anunţa deja intenţiile de artist universal.

„O Superman”

În ciuda expunerii destul de importante pe scena experimentală new-yorkeză, Laurie Anderson avea să devină cunoscută la nivel planetar abia în 1981, imediat după apariţia single-ului „O Superman”. Editată iniţial într-un tiraj redus de One Ten Records, piesa a ajuns pînă pe locul secund în topurile pop din Marea Britanie (cu sprijinul esenţial al legendarului DJ John Peel, mare fan al muzicii lui Laurie, care a promovat-o intens), ceea ce a dus la un contract imediat cu Warner Bros Records, care prevedea imprimarea la casa americană a nu mai puţin de şapte albume. Parte a unei lucrări mai ample („United States”, inclusă pe albumul Big Science), piesa „O Superman” este o bijuterie minimalistă, jumătate vorbită-jumătate cîntată, inspirată de aria „O Souverain, O Juge, O Père” din opera Le Cid a lui Jules Massenet. Activismul proverbial al artistei americane iese încă o dată la iveală, ideea piesei venindu-i după o audiţie a celebrei arii interpretată de tenorul afro-american Charles Holland, victimă a nenumărate acte rasiste în timpul carierei. Scos din repertoriul de concert pentru mulţi ani, „O Superman” a revenit în forţă în septembrie 2001, atunci cînd, la doar o săptămînă de la atacurile teroriste, Laurie a susţinut un fabulos concert la Town Hall din New York. Cîteva dintre versurile din acea seară aveau să fie dureros de actuale în context: „This is the hand, the hand that takes / Here come the planes / They`re American planes. Made in America / Smoking or non-smoking?”. 

Home of The Brave

Probabil cea mai importantă lucrare semnată Laurie Anderson, Home of The Brave este cu siguranţă, în ciuda răsunătorului insucces comercial, unul dintre cele mai spectaculoase filme-concert ale secolului trecut. Filmat în vara lui 1985 la Park Theater din Union City, New Jersey, filmul-concert beneficiază de o distribuţie de excepţie: percuţionistul David van Tieghem, claparul John Askew şi chitaristul Adrian Belew (arhicunoscut celor care ştiu de Talking Heads şi King Crimson). Este faimoasă şi apariţia meteorică a lui William S. Burroughs, care dansează un tango cu Laurie, în timpul uneia dintre piese.

Filmul are, dincolo de muzica şi versurile punătoare pe gînduri, o mulţime de foiţe de ceapă avangardiste, care dezvăluie în final o capodoperă şi un autor. Laurie, fan declarat al lui Thomas Pynchon (romancierul american care ne-a dat monumentalele, la propriu şi la figurat, V şi Gravity`s Rainbow), demonstrează aici una dintre marile sale capacităţi: aceea de povestitor. Asemeni povestaşului lui Llosa, ne ţine împreună cu un senzaţional discurs filozofico-tehnologic despre Zero şi Unu, ne trece prin superba „This is The Picture (Excellent Birds)”, piesă scrisă împreună cu Peter Gabriel, pentru a ne aminti de cinema şi de Fassbinder în „White Lily”. „Smoke Rings”, „Sharkey’s Day”, „Kokoku” şi, mai ales, „Language is a Virus” vin să susţină paleta conceptuală şi interpretativă a filmului.

După ce a circulat pe casetă VHS şi pe Laserdisc în anii ’90, filmul e programat să apară pe DVD, probabil cea mai aşteptată transpunere pe suport modern a unei experienţe clasice. În 2003, Laurie a devenit primul (şi pînă acum singurul) artist-rezident al NASA, colaborare ce a dus la opera The End Of The Moon, iar în 2004 a făcut parte din echipa care a regizat ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Atena. În 2007 a primit Premiul Gish (unul dintre cele mai valoroase financiar premii americane, 300.000 de dolari, cu care au mai fost onoraţi artişti precum regizorul Ingmar Bergman sau muzicianul Bob Dylan), premiu care se acordă anual pentru contribuţia la promovarea umanităţii, a frumuseţii lumii şi a înţelegerii vieţii.

Pe plan personal, o singură menţiune – este căsătorită, din 2008, cu vechiul său partener de viaţă şi de scenă, Lou Reed.

Cătălin Toader este jurnalist freelancer.

Foto: Kevin Kennefick

Concert LAURIE ANDERSON, Transitory Life
Joi, 11 Noiembrie 2010, ora 19:00
Teatrul Național de Operetă Ion Dacian, București