Linia fragilă dintre corpuri și vîrste

Plecat din România în urmă cu aproape șaisprezece ani, coregraful și dansatorul Romulus Neagu a devenit parte integrantă a dansului contemporan din Portugalia, ca urmare a unei burse oferite de de Forum Danca și Fundația Proiect DCM. Ultima oară, în fața publicului din România, înainte de invitația lansată anul acesta de Centrul Național al Dansului, Romulus Neagu a prezentat piesa If I… but I’m here, în Festivalul BucurESTi.VEST, pe 19 mai 2001, la Teatrul Odeon, la invitația lui Cosmin Manolescu.

Recunosc că am o prejudecată legată de spectacolele în care copiii și adulții împart spațiul scenic, prejudecată datorată discriminării pe care spectatorul o poate face atunci cînd privește spectacolul: copilul este pasibil de a acumula un monopol al atenției, iar judecata lucidă de valoare este suspendată, grație faptului că vîrsta și inocența sînt arsenalul esențial al prezenței sale. 

Cu această preconcepție am mers la Festivalul LIKE CNDB #1 să văd spectacolul Banco do Tempo, creat de Romulus Neagu și fiul său, Tiberiu Neagu, în vîrstă de zece ani. Spre marea mea bucurie, mi s-a mai demolat o prejudecată, meritul fiind al tatălui și, în egală măsură, al fiului, grație faptului că am asistat la un spectacol-confesiune, în care între vîrste și corpuri se instituise o linie fragilă, menținută activă de fluidul subtil, dar puternic al autenticității relației transfigurate în dans.

Mi-a fost limpede că nu eram de acord cu prezența copiilor pe scenă pentru că, de cele mai multe ori, în astfel de spectacole, scopul este impresionarea publicului, fie prin virtuozitate, fie prin firul narativ al unei povești menite să emoționeze, eventual pînă la lacrimi. Nimic din toate acestea în

, niciun artificiu retoric, nicio intenție deturnată spre exterior, deși rezultanta forțelor manifestate în scenă a fost o mare emoție, generată de exercițiul sincer al întîlnirii planului patern cu planul filial.  Spectacolul ne înfățișează o balanță în perfect echilibru între sensibil și abstract, între identitatea și subiectivitatea concretă a interpreților și caracterul universal al relației. Spectacol-mărturisire, spectacol- oglindă,

Desigur, există un concept coregrafic marcat prin piloni clari, între care libertatea se manifestă ca principiu aflat la baza mișcării. Mă feresc să spun improvizație, pentru că s-ar putea crea o confuzie. Tema este atît de bine integrată de cei doi artiști, încît nu e vorba doar de aici și

, ci mai degrabă de

și

pe un drum cu borne eficient ancorate în traseu, cu indicatoare emoționale care configurează ferm gesturile libere. 

Muzica live creată de André Cardoso nu este menită să genereze un simplu cadru muzical, ci un spațiu sonor vital de manifestare al elementelor confesiunii. Corpurile par a scrie muzica, dupa cum muzica pare ea însăși să fie cea care asigură grafica gesturilor, pe fundalul convențional al scenei, întocmai cum un aer puternic stimulează respirația celor ce se aventurează pe un drum ascendent.

Desigur, nu putem să nu ne gîndim cum va arăta acest spectacol cînd Tiberius va mai crește. Chiar și peste un an sau doi, el va arăta cu siguranță altfel, și nu mă refer la dezvoltarea fizică, ci la transformările de tip emoțional, la metamorfozele care intervin în relația tată-fiu, odată cu trecerea anilor. Un lucru este sigur: este greu de delimitat o linie fermă între vîrstele celor doi, poate pentru că Tiberius are o maturitate scenică demnă de orice performer adult valoros, iar Romulus își însoțește tehnica și expresivitatea cucerite prin ani de-a rîndul de muncă asiduă cu un spirit ludic și o inocență fără de care e greu de conceput un act artistic autentic.

Vă fac o mărturisire: aș vrea să văd acest spectacol şi peste treizeci de ani. Aș vrea să fiu atunci martora manifestării modului în care crescut relația, aș vrea să înțeleg cum s-a parcurs drumul și ce gesturi încărcate de sens s-au născut din străbaterea lui. Mi-aș dori să văd și atunci fragilitatea graniței dintre corpuri și vîrste, indistincția necesară dintre maturitate și copilărie. Aș vrea să regăsesc, în cheia vremurilor de atunci, colecția de stări pe care

mi-a dat-o acum.

Gina Şerbănescu este critic de artele spectacolului.

Banco do tempo

Creație și interpretare: Romulus Neagu și Tiberius Neagu

Muzica live: André Cardoso

Desen de lumini: Cristóvão Cunha

Fotografia: Fernando Carqueja

Producția: Intruso; Ecaterina Neagu

Design grafic: José Cruzio

Traduceri text: Isabel Meleiro