În apărarea unor mari români

Greu de găsit ceva mai revoltător decât insultele proferate de premierul Victor Ponta la adresa unor intelectuali publici de prim rang, precum Horia Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş.

Concomitent, nimic nu probează mai clar inadecvarea premierului Ponta la înaltele funcţii pe care le deţine decât rolul nefast pe care şeful guvernului şi liderul PSD îl joacă în procesul mai vechi de calomniere josnică şi sistematică a unor scriitori şi gânditori de prim rang, ca H.R. Patapievici şi Mircea Mihăieş.

Premierul a refuzat demersul preşedinţiei de a-i decora pe H.R. Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu şi Dan Croitoru. Refuzul lui Victor Ponta survine în ciuda decisivelor contribuţii ale celor patru personalităţi la succesul neobişnuit de amplu şi de consistent repurtat după accesul lor la cârma Institutului Cultural Român.

Apoi algoritmul politic şi incompetenţa sau, mai probabil, reaua voinţă a puterii instalate în 2012 aveau să ducă în vara acelui an la îndepărtarea lor de la conducerea instituţiei şi la punerea pe butuci a ICR. Aceste demersuri aveau să se constituie într-un soi de prefaţă a tentativei de lovitură de stat parlamentare, care avea să prindă contur în săptămânile următoare ale aceluiaşi an nefericit al istoriei postcomunismului românesc.

Ponta, care nu şi-a admis niciodată nici plagiatul, nici răspunderea pentru puci nu s-a mulţumit cu acest iresponsabil şi dezonorant refuz, menit a-i discredita grav pe nişte cărturari români, semnatari ai unor opere cu greutate şi a mobiliza votul ultranaţionalist de extremă stânga şi dreapta.

Ca şi cum ar fi fost cuprins de o veritabilă beţie a urii, Ponta a plusat în cacialmaua sa, afirmând despre unul, în speţă Mircea Mihăieş, că ar fi chipurile „un fascist bătrân” şi că în conducerea din care a făcut parte ar fi fost "persoane care au făcut deseori declarații anti-românești".

Realitatea e la polul opus. Acuza de fascism aminteşte de cele proferate de fasciştii de la Moscova la adresa prodemocraţilor şi pro-europenilor de la Kiev. Fiindcă Mircea Mihăieş, de pildă, e bine cunoscut ca un briliant publicist critic, care a militat constant, credibil şi eficient, în decursul prolificei sale cariere, pentru democraţie liberală şi împotriva oricăror sisteme, partide, utopii, ideologii şi mişcări totalitare.

Departe de a i se potrivi eticheta pontistă, Mihăieş e reputat nu în ultimul rând ca un publicist care a luptat sistematic în textele sale împotriva tuturor formelor de extremism, de antisemitism, de xenofobie, de antioccidentalism, ori de rasism, pe scurt, împotriva oricărei forme de intoleranţă, ură şi propagandă de tip fascist.

A-l numi ca atare "fascist", ori "neo-nazist" nu e tocmai o gogoaşă, ori o „neghiobie”, după cum, prea blând, a calificat declaraţia premierului Mihăieş însuşi. Nu e o scăpare, o deraiere, un derapaj. E o răsturnare completă a realităţii. E doborârea ei la pământ şi spânzurarea ei cu capul în jos. E o martirizare a adevărului.

La fel este şi a sugera că H.R Patapievici ori colegii săi ar fi anti-români, ori că ar fi făcut declaraţii de acest fel. În schimb, e un fapt că H.R Papatipievici şi-a asumat riscuri personale considerabile după 1989 şi a realizat imens de mult în efortul său de extragere a României din marasmul spiritual şi cultural, generat de regimul comunist.

A-l denigra e deci profund nedemn. Nu e însă doar, după cum, prea blând şi el, afirmă H.R. Patapievici însuşi, un simplu „atac la demnitatea publică” a Taniei Radu, a lui Dan Croitoru, a lui Mircea Mihăieş şi a sa. A califica declaraţiile unui H.R. Patapievici drept pasămite "anti-româneşti" nu e nici doar pur şi simplu o enormitate. Nu e doar o minciună sfruntată. E un act pur şi simplu anti-românesc.

E, concomitent, un vechi exerciţiu securisto-legionar, din cele care s-au tot făcut în ultimele decenii în diverse publicaţii, bloguri şi la televiziunile oligarhilor, în vederea discreditării celor mai articulate şi mai importante voci anti-totalitare ale gândirii româneşti. În cauză sunt sistematicele încercări postcomuniste de demolare a principalelor repere morale şi spirituale ale românilor, de asasinare a memoriei naţiunii româneşti şi a oricărei clarităţi etice, pe care doar memoria o face posibilă.

Din categoria calomniei calificate evocate de HR Patapievici în replica sa, face probabil parte şi afirmaţia premierului, potrivit căreia membri fostei conduceri a ICR ar fi comis nereguli (financiare) în funcţiile pe care le-au deţinut. Că ar fi "deturnat fonduri publice", după cum s-a exprimat textual Ponta. (...)

Demersul lui Ponta, nota bene, are loc într-un moment greu pentru România şi Republica Moldova, care ar reclama de fapt unire şi solidaritate. În loc s-o promoveze, premierul a preferat să relanseze cu putere şi să exacerbeze prin populism electoral criza politică românească, suscitată de rivalitatea dintre palate.

Acest lucru e extrem de grav. Dar poate şi mai grave sunt infamantele sale tentative de a răsturna şi manipula adevărul, precum şi modul în care, după acuzele sale aberante de nazism la adresa creştin-democratului german Elmar Brok, dezavuate de însuşi preşedintele Parlamentului European, social-democratul Martin Schulz, Ponta abuzează odată în plus de termenul de „fascism”.

Toate acestea îl descalifică definitiv şi irevocabil pe Victor Ponta, în egală măsură ca premier, dar şi ca lider social-democrat.

Citiți articolul integral pe site-ul