Herbie Hancock Imagine Project - geniu, plictiseală sau lipsă de imaginaţie?

Încep cu o mărturisire: nu mi-au plăcut niciodată albumele de coveruri, mai ales dacă ele includeau o grămadă de invitaţi. Iar dacă lista artiştilor colaboratori era una intenţionat plurigeografică, cu atît mai puţin. Cu mici excepţii (vezi concertele celui mai mare muzician în viaţă, după umila mea părere, Peter Gabriel), compotul foarte democrat şi foarte popular format din refrene celebre amestecate cu ritmuri afro-asiatico-peruane mi-a provocat un amestec de uluială, croită pe acute senzaţii de lipsă de înţelegere. Nu spun că aceste proiecte nu sînt valoroase, pentru mulţi dintre fani, ci doar că urechea mea, trecută prin focul, glonţii, fumul şi baionetele a mii de albume de toate genurile, nu poate accepta asta ca pe un act eminamente artistic. Am observat că, odată ajunşi la vîrsta înţelepciunii, mulţi muzicieni se retrag în genul de proiect care trădează, dincolo de intenţia de promovare a talentelor de pe toate meleagurile, autosuficienţă şi plictiseală. Inimaginabil de bogaţi, sătui de propriul act artistic sau poate doar secătuiţi de resurse originale, uriaşi precum Sting, Herbie Hancock şi chiar preferatul Peter Gabriel hotărăsc să ia o pauză şi să se distreze puţin supraveghind de la mică distanţă trupa multicoloră dezlănţuită pe scenă.

Cu tot respectul pentru fabuloasa carieră a lui Herbie Hancock, mi-e teamă că Imagine Project se supune perfect raţionamentului anterior, ca într-un test ADN cu cel puţin 10 markeri identici. Repet, e doar o percepţie, probabil deformată, a unuia care ar fi preferat să-l vadă pe scenă alături de Ron Carter şi Tony Williams, nu cu Pink, Seal sau Omou Sangaré. Succesul de casă e asigurat, dar oamenii de jazz vor strîmba puţin din nas şi vor veni la concert doar ca să respire acelaşi aer cu cel care a împărţit o bună bucată din viaţă cu Miles Davis. După zeci de albume în diverse formule, de la epoca Miles Davis Quintet şi pînă la Imagine Project, trecînd prin erele Blue Note, Fat Albert Rotunda, Mwandishi, VSOP şi esenţa funky Headhunters, magistralul Herbie Hancock străbate planeta cîntînd jazz chiar şi pe partiturile care nu includ neapărat asta. Derapajul omnicultural şi omniinterpretativ al lui Hancock s-a produs încă din 2005, odată cu Possibillities (în care cîntă alături de Paula Cole, Cristina Aguilera, Paul Simon, Annie Lennox sau Sting), continuînd şi pe cele mai recente producţii, respectiv River – The Joni Letters (cu Norah Jones, Leonard Cohen, Tina Turner şi chiar Joni Mitchell, căreia îi e dedicat discul) şi aici discutatul album Imagine Project.

N-o să recenzez aici discul (a făcut-o deja, în paginile Dilemei vechi, şi în aceeaşi notă a dezamăgirii, Aron Biro), o să încerc doar să vă ofer o imagine a ceea ce se poate întîmpla pe scena Sălii Palatului: Pink, Seal, John Legend, India Arie, Jeff Beck (aşa da!), Konono şi Omou Sangaré cîntînd „Imagine”-ul lui Lennon; The Chieftains, Toumani Diabete şi Lisa Hannigan legănîndu-se sincronizat pe hit-ul lui Dylan „The Times, They Are A-Changin’”; rockerul columbian Juanes interpretînd „La Tierra”; Los Lobos alături de grupul tuareg Tinariwen pe „Exodus”-ul lui Bob Marley; James Morrison revizitînd clasicul „A Change is Gonna Come”, al lui Sam Cooke. În fine, ultima piesă de pe disc, „The Song Goes On”, este un fructuos dialog Est-Vest cu Chaka Khan, Anoushka Shankar, Wayne Shorter şi (cîntăreţul indian de muzică de film) K.S. Chitra în prim plan, dar şi cea mai jazzie a albumului.

În mod aproape ironic, din anul 2005, de cînd a fost introdus pe merit în Jazz Hall of Fame, Herbie Hancock a părăsit jazzul pentru o formulă mai spectaculoasă, mai lejeră şi mai bănoasă, dar care nu va fi niciodată pe placul celor care ţin la loc de cinste Maiden Voyage, Mwandishi ori soundtrack-ul de la Blow-Up-ul lui Antonioni. N-o să lipsesc de la concertul lui Herbie Hancock de la Sala Palatului, fie şi numai din ingratul motiv de a dori să-mi demonstrez că am avut dreptate încă o dată. Spuneam ceva de lipsă de imaginaţie?

Herbie Hancock va concerta la Sala Palatului, vineri, 29 octombrie.

Cătălin Toader este jurnalist freelancer.