Fuga lui Betsey Lane

Într-o dimineaţă vîntoasă de mai, trei bătrîne şedeau împreună în apropierea unei ferestre deschise de la magazia azilului de săraci Byfleet. Vîntul bătea dinspre nord vest, dar fereastra aceea dădea spre sud est, astfel că ele erau atinse cînd şi cînd de cîte o pală proaspătă de aer. Stăteau aproape una de cealaltă, cu genunchii atingîndu se, şi alegeau fasole. De la fereastra aceea aveau o privelişte a curţii înverzite şi presărate de păpădii, dar şi a drumului nisipos şi întortocheat ce ducea spre satul aflat la trei kilometri depărtare. Încurcate într o plasă de păianjen ţesută între grinzile de sub tavan, cîteva albine se zbăteau şi bîzîiau furioase, iar altele se izbeau de ochiurile de geam de sus; doi viţei mugeau în hambarul unde cîţiva dintre bărbaţi se chinuiau să încarce o căruţă şi strigau de parcă toţi cei din jur ar fi fost surzi. Se simţea o atmosferă veselă de activitate, ba chiar şi un aer de confort ce domina în azilul Byfleet. Aproape fiecare persoană de acolo avea un trecut extrem de interesant, deşi despre viitor nu prea erau multe de spus.

Pensionarii locului nu erau nicidecum nenorociţi ori nefericiţi. Mulţi dintre ei se retrăgeau în acel adăpost doar pe perioada iernii şi curînd aveau să plece, unii ca să se apuce de treburile pe care încă erau în stare să le facă, alţii ca să trăiască în propriile lor căsuţe. Bătrîneţea îi sărăcise pe majoritatea, reducîndu le puterea de a rezista, însă, departe de a se tîngui pentru faptul că deveniseră nişte poveri în oraş, ţineau mult la schimbare şi la plăcerea de a locui iarna la acea fermă a săracilor. Tot acolo, cu trăsături ascuţite ale chipului şi foarte harnică, se găsea şi o tînără văduvă cu şapte copii, care constituia o excepţie faţă de purtarea celorlalţi locatari, pentru că ea se plîngea de starea nefericită în care ajunsese. Femeile mai vîrstnice o priveau cu ochi suspicioşi şi, în momente ca acestea de acum, cînd se întîmpla să stea laolaltă pentru a face vreo treabă, se apucau să discute despre ea.

Cele trei femei care alegeau fasole erau îmbrăcate la fel, cu rochii croite sever din stofă cadrilată, cu pătrăţele albe, şi toate purtau şorţuri mari şi decolorate din bumbac albastru, cu buzunare aşezate la îndemînă pentru orice folosinţă. Domnişoara Peggy Bond era o persoană foarte scundă, cu aspect bătăios, care purta pe nas o pereche de ochelari uriaşi din sîrmă de oţel şi îşi ţinea bărbia ascuţită împinsă în aer, ca şi cum ar fi ţinut cu orice preţ să compenseze faptul că avea nasul cîrn. Era pe jumătate oarbă, iar ochelarii păreau să fie îndreptaţi în sus, în loc să privească înainte, de parcă purtătoarea lor ar fi fost tot timpul în căutare aprigă de păsări. Domnişoara Bond suferise tot soiul de vătămări trupeşti de a lungul vremii, pentru că niciodată nu se uita bine pe unde călca. Motiv pentru care se împiedica una, două, dar reuşea să şi croiască drum prin lume, aşa plină de vînătăi cum era. Căzuse prin chepenguri deschise şi prin capace deschise de la beciuri şi călcase nepăsătoare în şanţuri adînci şi în pîraie sau bălţi aflate pe păşune. Cu toate astea, era mîndră să declare că suferea de strabism vertical, la fel ca şi regretatul ei tată.

La azilul pentru săraci, unde orice maladie neobişnuită reprezenta un lucru de rafinament, acest strabism vertical era considerat o infirmitate extrem de onorabilă. Simplul reumatism, ca acela care o chinuia pe mătuşa Lavina Dow, ale cărei mîini cu degete răsucite găseau pînă şi această treabă uşoară drept grea şi obositoare – aşadar, reumatismul de rînd era ceva ce se întîlneşte pe toate drumurile, astfel că lumea socotea că nici nu merita să şi aplece urechea la aşa ceva. Sărmana Peggy era un suflet umil şi prietenos, care niciodată nu cuteza să se scoată pe sine în evidenţă. Era la fel ca toţi ceilalţi oameni, după cum îi plăcea singură să declare, dar doamna Lavina Dow era o cu totul altfel de persoană, cu o demnitate ieşită din comun şi, ocazional, cu o purtare aproape agresivă. Existase o vreme cînd era în stare să muncească de dimineaţa pînă seara, cot la cot cu oricine; dar de ani şi ani nu mai părăsise ferma aceea, fiind prea bolnavă ca să mai poată lucra ceva. Nu avea nici rubedenii, nici prietene pe care să le viziteze, însă din dorinţa înnăscută de a şi dovedi autoritatea, ea nu se putea împăca deloc cu gîndul că ar fi una dintre acele persoane pe care lumea le uită cu desăvîrşire. Doamna Dow era gazda şi legiuitorul social la azil, unde şi amintea fiecare locatar şi orice lucruşor de interes ce trecuse sau se petrecuse acolo în ultimii patruzeci de ani, pe lîngă faptul că avea o zestre imensă de istorioare locale şi biografii ale unor oameni ce trăiseră cu trei sau chiar patru generaţii înainte.

Era prietena cea mai apropiată a celei de a treia femei, Betsey Lane. Împreună, ele dirijau gîndirea şi opiniile – dar îndeosebi pe acestea din urmă – şi erau în stare să ţină sub papuc nu doar locatarii de la azil, ci să le ţină piept notabilităţilor alese, ba chiar şi altor persoane cu autoritate. Betsey Lane îşi petrecuse mai toată viaţa ca menajeră şefă în casa generalului Thornton. Fusese o persoană de încredere, foarte preţuită şi, după destrămarea acelei familii, cîndva numeroasă şi înfloritoare, plecase de acolo în condiţii foarte onorabile, la care se adăugaseră daruri testamentare, plus economiile ei destul de substanţiale. Însă prin jocul potrivnic al sorţii şi prin generozitatea excesivă, tot ce avusese se împrăştiase, iar după numeroase boli ce o măcinaseră şi în urma cărora se alesese cu un braţ paralizat şi cu multă incertitudine privind ziua de mîine, femeia cu suflet bun hotărîse în mod înţelept că era mai uşor pentru întregul oraş să o întreţină decît să o ajute cînd şi cînd. Sperase mereu să vadă cîte ceva din această lume înainte de a muri. Pro­venea dintr o familie ce călătorise mult pe mare şi, cu toate astea, nu reuşise să întreprindă vreo călătorie mai lungă decît aceea pînă în oraşele Danby şi Northville, aflate la doar patruzeci şi cinci de kilometri depărtare.

Erau toate femei bătrîne, dar Betsey Lane, care avea şaizeci şi nouă de ani şi arăta mult mai în vîrstă, era cea mai tînără dintre ele. Peggy Bond trecuse binişor de şaptezeci, iar doamna Dow era cu cel puţin zece ani mai bătrînă. Îşi ţinea în mare secret vîrsta şi, cum cîteodată vorbea despre fapte petrecute înainte de Revoluţie cu siguranţa persoanei care a fost martor ocular al acelor evenimente, bineînţeles că asta îi conferea un aer antic. Povestirile ei erau un deliciu de neegalat pentru Betsey Lane, care se simţea mai tînără cu douăzeci de ani, deoa­rece prietena şi camarada ei nu lua defel în seamă limitele cronologiei.
Coşul cu măsura de o baniţă, plin cu fasole pestriţă, se afla la îndemînă şi fiecare dintre femei îşi umplea poala rochiei cu ele pentru a le alege. Magazia aceea nu era un loc chiar neplăcut în care să faci o asemenea treabă, pentru că acolo se mai găseau ştiuleţi de porumb de sămînţă atîrnînd de parmalîc, putineie de prisos, un război de ţesut prăfuit şi roţi de tors ce abia se mai ţineau, dar şi cîteva piese disparate de mobilă veche. Într un colţ îndepărtat se găsea un dulap lat despre care nu se mai ştia la ce putea folosi, iar alături de el, un leagăn de copil. Mai erau un scrin prăpădit şi ciobit în care administratorul azilului de săraci îşi ţinea seminţele pentru grădinărit, alături de rămăşiţele sfrijite a trei castra­veţi lăsaţi de sămînţă, care ornamentau tăblia scrinului. Acolo nu puteai descoperi nimic frumos, nimic interesant, însă locul acela radia un aer de utilitate şi de intimitate. Era sălaşul preferat şi netulburat al celor trei alegătoare de fasole, locul unde ele se puteau retrage în tihnă, îndepărtîndu se de agitaţia încăperilor publice ale acelei instituţii rurale.

Betsey Lane a suflat huştile şi alte gunoaie din fasolea ţinută în căuşul palmelor. Adierea primăvăratică i a azvîrlit resturile înapoi şi i le a împrăştiat peste faţă şi umeri. Iritată, ea s a şters la ochi şi, din întîmplare, a observat o pe bătrîna Peggy ţinînd o mînă ridicată, de parcă ar fi adus prinos lui Dumnezeu, şi întorcînd capul în mod ciudat, aplecat într o parte şi n alta, iar asta ca să se uite atentă la boabele de fasole, de parcă ar fi fost rudă apropiată cu vreo găină.

– Da, domnişoară Bond, e o treabă cam plicticoasă pentru tine, adevărat? a întrebat o Betsey cu compasiune în glas.

– Mă străduiesc să mi placă şi aşa procedez cu orice treabă, i a răspuns Peggy. Îmi place să mi fac datoria. Oare aceea care vine pe drum nu e bătrîna doamnă Fales? Mi se pare că i recunosc paşii.
Celelalte au ridicat ochii, dar nu erau prezbite ca să vadă pînă acolo, astfel că, pentru moment, Peggy avea un avantaj asupra lor. Iar pe doamna Fales n o prea agreau ele.

– Sper că nu vine aici ca să se cazeze pe durata primăverii. Dar cred că n o să facă asta, fiindcă e tîrzior, a spus Betsey Lane. Ei îi place să bată drumurile de îndată ce nu mai sînt gloduroase.

– Dar chiar doamna Fales e! a exclamat Peggy Bond, ascultînd cu o atenţie aproape solemnă. Hai s o chemăm să treacă şi pe la noi!

– Cred că se duce la verii ei, care locuiesc în Beech Hill, s a grăbit Betsey să precizeze. Dacă a plecat de la fiică sa în dimineaţa asta înseamnă că pînă acum nu putea ajunge mai departe de aici. Îmi cam pare rău că nu trece puţin şi pe aici, ca să stea şi cu noi cîtva timp, cu toate că nici gînd n are să rămînă.

Drept răspuns la acestea, în magazie s a lăsat tăcerea şi pînă şi viţeii din şopron au tăcut. Bărbaţii plecaseră pe cîmp, unde se însămînţa porumbul. Boabele de fasole au scos sunete slabe, mişcate fiind în măsura de lemn de la picioarele femeilor. Betsey Lane s a apucat să cînte un imn, iar celelalte i s au alăturat, fiecare după puterile ei, ca nişte greieri ce se îngînă unul pe altul toamna. Aveau glasurile ascuţite şi stridente, scăpînd cîteva note joase şi tonalităţi plîngăreţe. Betsey cînta foarte bine, dar celelalte două abia de puteau alcătui un soi de cor de acompaniament. Vocile li se stingeau cu totul de fiecare dată cînd trebuiau să ia vreo notă mai înaltă.

– Vai de mine! Tare aş vrea să am bani de ajuns să pot merge la Centenar, s a văicărit Betsey Lane, oprindu se atît de brusc, încît celelalte s au văzut silite să cînte mai departe cu glasuri stridente alte cîteva clipe, după care s au oprit şi ele. Cred că n o să mor fericită, dacă nu mă duc pînă acolo, a adăugat ea. Nu am văzut nimic din lumea asta şi uite mă ajunsă aici.

– Păi, dacă ai fi bătrînă ca mine? a sugerat doamna Dow cu glas apăsat. Mai ai destul timp, Betsey. Nu te lăsa cuprinsă de disperare. Am cunoscut o femeie care a făcut de patru ori ocolul lumii cînd trecuse deja de optzeci de ani şi s a simţit foarte bine. Ai ei au trăit mai mult pe mare, a avut trei fii şi o fată care s a căsătorit – toţi au fost căpitani de corăbii, iar ea îşi însoţise bărbatul cînd amîndoi erau tineri. A rămas văduvă devreme, aşa că a trebuit să şi crească mai mult singură familia – o femeie de toată isprava, tare deşteaptă. Ce să mai vorbim că toţi copiii i s au căsătorit şi s au aşezat la casele lor, şi toţi o duceau bine. Dar ea a ajuns să sufere de singurătate. De aceea, la început, a încercat să se descurce trăind de una singură, dar nu era ea fiinţa în stare de aşa ceva. Aşa că, i a intrat în cap că nu o aştepta pe viitor decît boala aceea definitivă. Dar nu era ea omul care să se bucure cînd alţii fac treburile care îi revin ei. Şi uite aşa, unul dintre fiii ei – cred că e vorba de cel mai mare dintre dînşii – a spus că o va lua cu el pe mare. Loc avea la bord din belşug, fiindcă el naviga o bună parte din an pe la Capul Bunei Speranţe şi se ducea spre unele dintre porturile acelea de unde lua ceai, undeva prin Mările Chinei. Şi ea era tare dornică să meargă cu el, dar i s a dus vestea că vrea să călătorească pe mare la o asemenea vîrstă, aşa că preotul a făcut din asta subiect de rugăciune într o duminică, iar toată lumea şi a luat un ultim rămas bun de la ea. Dar ea le a zis cîtorva că o să le aducă ceva frumos cînd se va întoarce acasă şi chiar aşa a făcut. Iar cînd s au întors, pe după Capul Horn, şi se simţea foarte bine, şi era o companie atît de plăcută, încît pe ceilalţi copii ai ei i a cuprins gelozia, ea le a promis tuturor că va pleca în voiaj cu fiecare dintre dînşii. Era o femeie foarte vioaie, cum nu vezi prea des şi se pricepea să vorbească despre lucrurile şi locurile pe care le văzuse.

– Şi a murit pe mare? a întrebat Peggy, vădit interesată.

– Nu, a murit în patul ei de acasă, între călătorii, altfel ar fi apucat să plece din nou pe mare. Am fost la înmormîntarea ei. Cel mai mult îi plăcuse pe corabia fiului ei George; aceea mergea mereu la Callao. Se spunea că marinarii de pe ea o strigau „mama mare“ şi ea îi ţinuse cîrpiţi şi cusuţi, şi se ducea şi jos la ei şi i îngrijea dacă se întîmpla cumva ca vreunul să cadă bolnav la pat. Pesemne că ar fi continuat să trăiască şi să se bucure de viaţă încă mulţi ani dacă nu ar fi primit o lovitură de copită de la o vacă; era una nouă, abia scoasă dintr o turmă, şi era un animal îngrozitor de greu de stăpînit.

Doamna Dow a făcut o pauză cît să şi tragă sufletul şi a întins mîna spre coş ca să mai ia un pumn de fasole. Şorţul pe care-l ţinea în poală era cenuşiu de praf şi res­turi. Betsey Lane, rămasă cu gîndul la Centenar, a început să intoneze din nou imnul de unde rămăsese, iar celelalte două femei i au ţinut isonul. În acelaşi moment, nişte necunoscuţi au pătruns în curte, venind dinspre partea din faţă a casei. Pămîntul cu iarbă crudă era moale, astfel că prietenele noastre nu au auzit zgomotul de copite care se apropia. Glasurile lor oscilau şi vibrau nesigure. Era un concert neînsemnat şi ciudat, iar doamna aflată într o trăsură deschisă a ascultat cu înţelegere şi amuzament. […]

din volumul Scrisoarea furată. Antologie de proză clasică americană, traduceri de Cornelia Bucur, Adriana Cerkez şi Gabriel Stoian, Editura Nemira, 2014.

Citiţi aici recenzia volumului.