Fără clișee

Cutia Pandorei este un titlu care poate descuraja prin prezumţia imediată că avem o teză pe care filmul se va însăila uşor previzibil. Nu este cazul! Titlul filmului îşi devoalează semnificaţiile încă din primele secvenţe ale tramei: trei fraţi, care trăiesc într-un Istanbul unde se amestecă agitaţia extremă cu locurile calme, sînt alertaţi de dispariţia mamei lor din casa așezată într-o zonă rurală a Turciei – drumul pe care aceştia îl parcurg împreună în maşina condusă de sora mai mare este presărat cu replici acide, revizitarea şi discutarea aprinsă a unor momente nevralgice ale copilariei, încercări de a identifica responsabili pentru eşecurile personale.

În fiecare dintre aceste prime secvenţe, camera absoarbe zeci de nuanţe matinale, întreaga construcţie are de-a face cu o formă de trezire, de dezmeticire, iar zgomotul telefoanelor aduce atmosferei o doză necesară de adrenalină şi tensiune. Originea acestei tensiuni nu este întodeauna precizată şi de cele mai multe ori este doar subînţeleasă, fiind mai mereu legată de relaţia cu un tată care nu mai este prezent în biografia personajelor.  

După căutari asidue – în treacăt ni se sugerează că bătrîna suferă de o boală care îi afectează sănătatea mentală – prin pădurile din zonă, mama celor trei este găsită şi adusă să locuiască la Istanbul pentru că e diagnosticată cu Alzheimer. Este momentul în care cutia Pandorei se deschide şi mai larg, spre a face vizibile biografiile urbane nevralgice ale personajelor. Nodurile de tensiune care se ţes pe firele încordate ale relaţiei personajelor sînt accentuate de faptul că mama celor trei, Nusret, reapare în viaţa lor pe terenul minat al unor probleme personale pe care fiecare dintre ei le are: Murat, fiul adolescent al lui Nesrin (sora mai mare) fuge de-acasă, Güzin (sora mijlocie) încearcă să salveze rămăşiţele unei relaţii sentimentale agitate, Mehmet este şomerul boem tipic.

Yeşim Ustaoğlu, regizoarea filmului cîştigător al premiului Golden Seashell la festivalul de la San Sebastian, propune un subiect curajos şi deloc confortabil: felul în care contactul cu efectele cumplite pe care o boală cum este Alzheimer-ul le are asupra victimei şi a modului în care cei din preajmă gestionează aceste momente delicate: într-o scenă răscolitoare, Nesrin îşi îngrijeşte mama bodogănind tandru după un moment de slăbiciune fizică de coşmar. Pe de alta parte, în ciuda bunelor intenţii, Nesrin este complet lipsită de abilităţi sociale, suferă de o frigiditate care îi alterează orice încercare de empatie cu cei din preajmă.

Yeşim Ustaoğlu croşetează pe marginea acestei situaţii, evitînd capcanele unui patetism ieftin şi încercînd să nu-şi lase personajele să devină exemplare, ci dimpotrivă, să le facă vizibile fragilităţile, abdicările şi frămîntările. De dragul unei ultime încercări de a-şi salva relaţia sentimentală cu un personaj care pare să-şi facă un hobby din a o tortura psihic, Güzin îşi lasă mama în grija nepotului.

Este într-un fel momentul-cheie al filmului, cele două personaje care nu-şi mai găsesc locul niciunde se întîlnesc pentru  a bîntui o vreme fără nici o destinaţie prin Istanbul şi pentru a pleca apoi spre casa Nusret-ei, interpretată admirabil de Tsilla Chelton. Spectacolul acestei prietenii se desfăşoară aproape fără dialoguri şi mai ales fără căutări deştepte, unicul motor îl reprezintă intuiţiile puternice ale lui Murat.

Secvenţa din final, în care Murat spală lenjeria de corp a bunicii, este una antologică într-o cinematografie contemporană aseptică şi care ocoleşte anatomicul.

În 2007 o altă regizoare (pură întîmplare?), americanca Tamara Jenkins, producea un film, The Savages, pe o temă similară: doi fraţi, cu vieţi personale haotice şi complet iresponsabili, interpretaţi de Laura Linney şi Philip Seymour Hoffman, se trezeau în situaţia de a căuta un azil tatălui lor. Şi aici găseam aceleaşi fragilităţi egoiste, aceleaşi abdicări însoțite de crize morale şi reveniri asupra unor decizii radicale, doar că filmul Tamarei Jenkins propunea oarecum schematic un scenariu în care boala tatălui şi aruncarea lui în stradă de către rudele iubitei sale după moartea acesteia, deveneau oportunităţi pentru negocierea unei distanţe care părea să se eternizeze între cei doi fraţi. În plus, aceştia sînt nevoiţi să îl ajute pe cel care le-a făcut copilăria un iad, detaliu care contribuie şi el la schematizarea scenariului.

Lucru pe care Cutia Pandorei îl evită pentru că Yeşim Ustaoğlu îşi construieşte filmul pe un ţesut poetic, şi mai puţin pe un scenariu rotund. Infuzia poetică este croită din cadrele lungi în care camera captează cu răbdare schimbări de intensitate a luminii, ritmul în care se derulează secvenţele are o lentoare care nu ţine pasul cu evenimentele a căror succesiune este mult mai dinamică.

Peisajele depresionare şi montane pe care camera le înregistrează atunci cînd urmăreşte momentul unei noi încercări de evadare rătăcită a lui Nusret sînt tulburătoare într-o maniera consacrată – chiar dacă într-o stilistică complet diferită – de David Lynch în A Straight Story.       
      

Bogdan Iancu este cercetător la Muzeul Ţăranului Român. Susţine seminarii la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA.

Filmul turcesc Cutia Pandorei, al regizoarei Yeşim Ustaoğlu, va fi prezentat în cadrul Festivalului Filmului European, sîmbătă, 7 mai, ora 16:00, la cinema Studio.

Cea de-a XV-a ediție a Festivalului se desfășoară în București (5 - 15 mai), Brașov (12 - 15 mai), Iași (19 - 22 mai), Timișoara (19 - 22 mai) și Tîrgu-Mureș (26 - 29 mai).