Eu, Lenin şi fata de la bar
(Apărut în Dilema, nr. 420/2001)
Viaţa mea în anii '90 a început într-o tipografie de provincie, pe 22 decembrie 1989, şi s-a sfîrşit la tejgheaua unui bar bucureştean, acum doi ani, o veşnicie. Era o frumoasă seară de primăvară, în ajun de 1 Mai. Cu o noapte înainte ne venise ideea: dacă tot nu pleacă nimeni pe nicăieri, atunci ce-ar fi să serbăm în gaşcă Ziua Internaţională a Celor ce Muncesc în Cîrciumă? Zis şi făcut. Am anunţat lumea să vină cu insigne, cravate roşii, băşti, basmale, carnete de Partid şi UTC. Am încropit un mix cu cîntece revoluţionare, patriotice şi pioniereşti, avînd grijă să înjghebăm şi o minimă "agitaţie vizuală", în ton cu măreţul eveniment. Cotrobăind prin vechituri, am dat peste o mîndreţe de medalie cu chipul lui Lenin, din bronz masiv, cam de dimensiunile unei scrumiere. Am luat-o cu mine şi acum, în momentul povestirii, eram toţi trei în local: eu, Lenin şi fata de la bar. "Ia şi tu asta şi atîrn-o undeva, la vedere" - am rugat-o eu pe fată. S-a uitat cu interes la figura din efigie (avea nişte ochi mari şi limpezi, albaştri, parcă) şi mi-a zis alb, fără să clipească din genele-i prelungi: "Mişto medalie. Da' cine-i bărbosul ăsta?" Nu glumea, aşa cum crezusem în prima clipă. Cînd m-am lămurit că fata, într-adevăr, habar n-avea cine-i domnul cu ţăcălie, m-am mulţumit să-i răspund evaziv: "E unu', Lenin... Un mare comunist." "A murit?" - m-a întrebat ea. "Da", i-am zis. Şi i-am cerut o tărie. Mintea mea inutil de complicată începea să priceapă că lucrurile stau mai simplu decît şi le-au imaginat teoreticienii care l-au inspirat pe practicianul Vladimir Ilici Lenin (zis Lenin, n. 1870, Simbirsk - m. 1924, Gorki): omenirea se desparte de trecut uitînd. Aşa că nu m-am mai mirat atunci cînd, de curînd, un student de la Automatică m-a întrebat: "Auzi, tu ai apucat mult sub comunism? Cum era?". Anii '90 se încheiaseră, iar eu devenisem între timp ceea ce voi rămîne, pesemne, toată viaţa - un om din secolul trecut. Tînărul cu care şedeam de vorbă deschisese ochii într-o Românie unde aşa-zisul "comunism rezidual" era un amplu subiect de dezbatere intelectuală, în timp ce aşa-numitul "capitalism victorios" coloniza masiv realitatea socială, importînd din Occident tot soiul de minuni: telefoane mobile, computere, Internet, televiziune prin cablu, walkmen cu CD, clipuri publicitare, maşini cu servo şi ABS, marfă cît cuprinde. A fost un deceniu în care echipa naţională de fotbal şi casele internaţionale de muzică au înregistrat însemnate succese, concomitent cu scăderea constantă a numărului cititorilor de carte şi a celor preocupaţi de "procesul comunismului". Aşa am ajuns eu să constat, către sfîrşitul anilor '90, că găsesc mai multe subiecte comune de conversaţie cu anumiţi oameni din generaţia '60 a părinţilor mei, decît cu destui puştani, care, la Revoluţie, n-aveau buletin. În anii aceştia, am devenit - parcă - mai puţini, şi - sigur - mai bătrîni, toţi cei cu care mai pot vorbi despre Beria şi Pătrăşcanu, Todor Jivkov şi Dolores Ibarruri, Gicu Dobrin şi Dudu Georgescu, Angela Similea şi Alla Pugaciova, Dan Spătaru şi Karel Gott, Cireşarii şi Toate pînzele sus, Şolohov şi Ilf şi Petrov, Cehov şi Gogol, Sartre şi Camus, Simon & Garfunkel, The Beatles şi The Doors, Depeche Mode şi Modern Talking, Jean Moscopol şi Cristian Vasile, filmele lui Sergiu şi filmele de la Cinemateca. Şi altele. Uneori, cei cu care stau la poveşti dau să zică "Tinerii din ziua de azi... Sînt altfel decît noi". Iar mie îmi vine să le răspund "Da, aşa e, au mai puţini ani". Anii de dinaintea anilor '90.
Altfel, petrecerea noastră de 1 Mai a fost, vă asigur, un chef pe cinste.
