Et in Bistrița ego

Acum un an, abia mă întorsesem după trei luni de izolare la Recollets în Paris. Nici nu ajunsesem bine la București că diverși cunoscuți mă întrebau: Mergi la Bistrița? Nu înțelegeam de ce tocmai la Bistrița și mai ales de ce ar fi trebuit să fiu acolo, de ce era un fel de must al verii. A, nu mergi la Bistrița… Am înțeles că era vorba de un festival de poezie. Aveam proaspătă în minte experiența festivalului internațional de poezie de la Genova, din iunie 2010, unde mîncînd și sporovăind zi de zi, la prînz și la cină, în micul restaurant Napoleon, de pe Via Venticinque Aprile, am înțeles că există un adevărat turism festivalier pe care îl practică o listă destul de scurtă de poeți privilegiați și tenace, în și din lumea întreagă. Am descoperit însă și că scriitorii prezenți la Genova, dar și organizatorii festivalului de acolo nu cunoșteau din literatura română contemporană decît două-trei nume de poeți și aceia din categoria celor care nu mai au de mult timp nici o legătură cu realitatea poeziei românești de azi. De la depărtare, România părea o țară cu poeți puțini și situată stilistic undeva în anii ‘70.

Festivalul de la Bistrița începe ușor, ușor, să se clasicizeze, la fel și mitologia lui intimă, cu eroi și fapte. Am plecat spre locul faptelor tocmai cu această curiozitate, de a descoperi o atmosferă specială, despre care mi s-a tot vorbit, dar și de a vedea ce se întîmplă atunci cînd aduni la un loc în jur de douăzeci de poeți. Auzisem că e frumos la Bistrița. Acum, după cele trei zile petrecute acolo, pot spune și eu același lucru, doar că pentru mine Bistrița e făcută din texte, chipuri și voci. Nu am apucat să fiu turist, am reușit să văd doar cu coada ochiului peisajele din împrejurimi, să intuiesc existența unui oraș vechi pe care nu l-am descoperit pînă la capăt. Am fost ca pe o corabie a lui Noe, în care oamenii nu se concentrează la furtuna sau la cerul senin de afară, ci la diversitatea limbilor vorbite înăuntru. Iar înăuntru era în primul rînd în deja celebra sinagogă a orașului sau în restaurantele unde luam cina, la atelierul de scriere, la întîlnirea Institutului Blecher sau în penitenciarul în care am văzut un spectacol al deținuților. Înăuntru era cam peste tot.

Texte, chipuri și voci. Ce mai țin minte? Pe Ion Mureșan, citind despre somn, dar și despre cum atunci cînd scrii o poezie nu te mai simți un om de nimic (citez din memorie). Ion Mureșan umple scena, stînd și citind cumva stîngaci în mijlocul ei. E în întregime numai prezență. Pe Ștefan Manasia, la lansarea cărții lui Motocicleta de lemn (Charmides), sprijinit de pianul sinagogii și spunînd: “păcat că nu am cu mine un iepuraș(sau ursuleț - nu mai știu…) de pluș roz, astfel ați înțelege starea în care am scris această carte”. Pe Rita Chirian și versurile ei voit implacabile, niște exerciții de practicare a cruzimii ca stil de viață. Pe Ana Donțu, combinație de apariție gotică și fetiță îmbrăcată în ciorapi cu dungi colorate, și primele poeme din lectura ei, mai ales partea de început: “există zile cînd lucrurile sînt vizibile doar la lumină slabă / şi devin comestibile doar la foc mic”. Pe Claudiu Komartin, îndrăgostit pînă peste cap de Cobalt și aruncîndu-și textele ca pe niște săgeți bine țintite, printre ascultătorii din sală. Pe Bogdan Coșa învăluit non-stop în propria aură post-Poker. Pe Cosmin Perța citind poemele fără titlu din noul său volum tot Fără titlu (Paralela 45) și privind melancolic de-a lungul străzii principale din centrul orașului. Pe cei trei crai incontestabili care au organizat/moderat/temperat/echilibrat totul în cele patru zile de festival. Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman și Radu Vancu. Pe domnul Brumaru, în ultima seară, așezat pe scaunul pianistului, pe scenă, citind doar fragmente de poeme, versuri sau cel mult strofe, dar mai ales lăsîndu-se cucerit de propria capacitate de seducție. A povesti orori medicale, cu accent moldovenesc și cu farmecul lui Emil Brumaru, iată o bună încheiere pentru un festival de poezie contemporană românească. La nici 24 de ore după acest final spectaculos în sinagogă, un foarte tînăr poet al cărui nume nu mi-l amintesc – sînt sigură că îl voi mai întîlni de-acum încolo, își “tortura” auditoriul format din mai mulți deținuți, în penitenciarul din Bistrița, pentru care alesese special o poezie, nu lipsită de forță de altfel, populată în exces cu vagine, desenate într-un fel de antrenament susținut de familiarizare cu sexualitatea. Poeții români încă mai sînt, hélas, preocupați de corp! Iată o discuție începută la întîlnirea Institutului Blecher, din Plan B Club Café, care ar merita continuată și asumată pînă la capăt, fără autoflagelări și fără minimalizarea inutilă a temei. Ce mai țin minte? Zînele festivalului. Pe Camelia Toma, responsabilă să îi ordoneze și mobilizeze chiar și pe cei mai neordonați și mai lenți poeți. Dar și pe Ana Toma, prezență indispensabilă – cine și-ar putea închipui festivalul fără ea? Pe Elena Borras și Claudia Fitcoschi. Îmi mai amintesc frumoasele cărți de la Charmides, dar și pe violonistul Antal Szalai și pe pianistul Jozsef Balogh. A fost o șansă să ascultăm Debussy, Brahms, Bartok și Prokofiev în interpretarea lor. Am ajuns abia în a doua zi, prin urmare nu am reușit să îi ascult pe Dinu Flămînd, Andra Rotaru și Anatol Grosu. Mi-a părut nespus de rău că nu l-am putut revedea pe Emilian Galaicu-Păun, care nu a obținut viza pentru a pleca din Chișinău spre Bistrița.

Să nu uit publicul. Cel din sinagogă, în primul rînd. Un public venit să asculte poezie. La fel ca cel de la lecturi în Berlin, Genova sau Paris. La sfîrșit, vorbeam cu un tînăr care fusese prezent seară de seară și care îmi explica: sîntem așa pentru că noi am fost educați chiar de poeți, de Marin, de Dan…

Ca peste tot în lume, și la noi poeții sînt cei care trebuie să își creeze contextele, instituțiile, festivalurile. Este cea mai bună garanție că regulile puse în joc vor fi cele ale poeziei și nu altele. Festivalul de la Bistrița este după chipul și asemănarea celor care îl creează: el are de la Marin capacitatea de armonizare a tuturor contrariilor, grația irezistibilă a lui Dan, temeinicia și umorul pașnic al lui Radu Vancu, devotamentul pentru cauză și talentul marca Toma&Toma.

Ce mi-ar fi plăcut? Să reușim să dezbatem mai mult, să formulăm cîteva idei ordonatoare, funcționale, pentru ce se întîmplă acum atît în ceea ce privește editarea de poezie, cît și în zona de creație propriu-zisă. Și poate chiar să ne bucurăm de o prezență din exterior, un poet străin, pe această Arcă a lui Noe românească în care încercăm să salvăm toate speciile esențiale pentru poezia noastră. Toate speciile de poeți, de voci, de stiluri.

Svetlana Cârstean este scriitoare. Ultima carte publicată este volumul de poezie Floarea de menghină, Editura Cartea Românească, 2008.

Foto: Ana Toma, Elena Borras, Gigi Puica