După Les Films de Cannes à Bucarest

Între 23 şi 29 octombrie a avut loc a 6-a ediţie a retrospectivei Les Films de Cannes à Bucarest. Interesul spectatorilor pentru titluri importante din zona cinemaului de artă a crescut în ultimii ani, motiv pentru care majoritatea proiecţiilor au fost cu sala plină. Totodată, merită menţionat şi efortul distribuitorilor care au reuşit sa aducă în cinematografe Dheepan, Amy, Macbeth, Irrational Man sau Sicario. Alte titluri au fost deja achiziţionate, urmînd să ruleze în curînd. Acestea ar fi recomandările mele.

Cemetery of Splendor, realizat de Apichatpong Weerasethakul şi prezent în sectiunea Un Certain Regard, a festivalului, e inclasabil prin felul în care realitatea se îmbină cu elemente care aparţin magicului. Spre deosebire de alte filme în care regizorul îşi pune imaginaţia pe primul loc, iar evenimentele şi sentimentele credibile sînt subordonate fantasticului, aici procesul are loc invers. Soldaţii dintr-un spital thalandez, cuprinşi de o boală a somnului care-i face inactivi, sînt îngrijiţi de o femeie ajutată de o tînără medium. Visele lor, împreuna cu apariţiile misterioase ale unor personaje din mitologie, îmbogăţesc o realitate în care compasiunea şi tandreţea încearcă să facă faţă politicului.

The Assasin a luat premiul de regie la Cannes. Acţiunea se petrece în China secolului nouă, în timpul dinastiei Tang. Intriga principală e simplă: protagonista Nie Yinning e trimisă de “Ordinul Asasinilor” să-l ucidă pe vărul său, Tian Ji’an, guvernatorul unei regiuni nesubordonate. Ceea ce face filmul greu de urmărit e intenţia regizorului (Hou Hsia-Hsien) de a elimina pe cît posibil psihologia personajelor, acţiunile lor fiind mai degrabă schematice și strict descriptive. Această abordare e una justificată dacă ne raportăm la un trecut istoric din care s-au păstrat doar legende și atunci interpretarea evenimentelor a fost evitată. Multe dintre intrigile auxiliare sînt povestite la rîndul lor de eroi, iar atenţia e îndreptată mai mult pe locuri, obiceiuri şi mici ritualuri.

Arabian Nights, realizat de Miguel Gomes, e o trilogie de 381 de minute în care vieţile unor portughezi din perioada crizei economice recente sînt transpuse pe ecran. E luată ca reper structura poveştilor din O mie şi una de nopţi. Pornind de la investigaţiile unor jurnalişti, Gomes combină documentarul cu ficţiunea, încercînd de fiecare dată să găsească forma de expresie potrivită. Situaţiile sînt dramatice (protestele unor muncitori ale unui şantier naval devin un amestec de furie şi deznădejde), absurde (un proces într-un tribunal se transformă într-o piesă de teatru în care e imposibil de stabilit cine sînt vinovaţii, iar în alt episod un cocoş e condamnat de o instanţă pentru că e zgomotos), emoţionante (destinele tragice ale unei comunităţi dintr-un bloc sînt legate de soarta unui căţel plimbat de la o familie la alta) şi uşor melancolice – şomeri participă la concursuri de cintezoi învăţaţi să ciripească într-un mod cît mai muzical posibil. Puterea poveştilor de a exprima conflictele umane, atît interioare cît şi sociale, e aici mai percutantă decît în cazul multor documentare clasice.

Dheepan, premiat cu Palme d’Or la Cannes, rulează în această perioadă în cinemaurile din ţară. Un fost soldat din războiul civil din Sri Lanka e nevoit să se refugieze împreună cu o femeie tînără şi un copil în Franţa, unde pretind că formează o familie. Jaques Audiard, regizorul filmului, e cunoscut publicului în special pentru Un prophète şi De battre mon cœur s'est arête, unde personajele sînt prinse în jocuri în care violenţa şi lupta pentru supravieţuire sînt cele care le dictează acţiunile. Dheepan nu face excepţie. Toţi membrii noii familii încearcă să se integreze într-o periferie controlată de grupuri rivale de infractori. Graniţa dintre viaţa privată şi cea socială e influenţată de evenimente care fac parcursul protagoniştilor unul dificil. Dozajul gradual al emoţiilor şi tensiunea construită cu migală transformă o simplă dramă socială într-un thriller.

Love, regizat de Gaspar Noe, e o melodrama erotică, 3D, care a stîrnit controverse din cauza secvenţelor de sex explicit pe marele ecran. Dar miza filmului, cel puţin declarată de Noe, e diferită de cea a unui porno: o formă de dependenţă fizică e adeseori implicită în relaţiile de dragoste. Dacă vă aşteptaţi la mari subtilităţi legate de afecte, la teorii complexe despre natura iubirii sau despre raporturile de putere, veţi fi dezamăgiţi. Le puteţi găsi în filmele altor provocatori, de exemplu în cele ale lui R.W. Fassbinder. Asemănător cu Irreversible ca structură, acţiunea petrecîndu-se în sens invers cronologic, Love conţine o serie de flashbackuri în care protoganistul îşi rememorează momentele de intimitate petrecute cu fosta iubită. Acestea devin cîteodată plictisitoare şi repetitive, alteori tandre şi ludice (jocul de-a pozatul în pat), dar niciodată nu au o semnificaţie simbolică pretenţioasă. Ar fi nepotrivit pentru un regizor sincer, cu simţul autoironiei (el însuşi joacă rolul unui galerist de artă pocnit de eroul principal într-un moment de gelozie) şi cu o relaxare care-l face să-şi condimenteze filmul cu piesele muzicale favorite.

Lobster, regizat de grecul Yorgos Lanthimos, e cîştigătorul Premiului Juriului la Cannes. Autorul celebrului Dogtooth, în care convenţiile sociale erau chestionate prin reducerea lor la absurd, a fost prezent în Competiţia Oficială cu un nou film, avînd o distribuţie internaţională formată din Colin Farrell, Léa Seydoux sau Rachel Weisz. Acţiunea se petrece într-un viitor apropiat, distopic, în care oamenii singuri işi pot găsi sufletul pereche în termen de 45 de zile, dacă se supun unui program instituţional dintr-un hotel. În caz de nereuşită, ei vor fi transformaţi în animale (ce-i drept, la alegere). Regulile de convieţuire sînt autoritare iar compatibilităţile se fac pe baza unor caracteristici fizice (sîngerarea frecventă a nasului, miopia, etc) sau psihice (lipsa cronică a empatiei). Critica adusă normelor impuse de societate şi a oricărei forme organizate de putere (inclusiv a rebelilor) nu e tocmai cea mai ingenioasă, dar măcar e plină de umor şi are meritul de a ne face să chestionăm natura relaţiilor noastre.

La Loi du marché (regia Stéphane Brizé) e o dramă asemănătoare celor realizate de fratii Dardenne sau Ken Loach. Un şomer de 50 de ani, Thierry, interpretat de Vincent Lindon, caută un loc de muncă pentru a-şi întreţine familia. Fiecare interacţiune pe care o are cu autorităţile, cu diverşi angajatori sau cu lucrători la bancă e o forma de agresiune care-l umileşte. Previzibil și pe alocuri tezist, filmul merită văzut pentru amestecul de forţă si vulnerabilitate a unui personaj demn confruntat cu dileme morale impuse de realitatea economică.

Alte titluri care vor intra în reţeaua normală de distribuţie: Louder than Bombs, Mustang, Le Tout Nouveau Testament, Rams, La Tête haute si La Vie en grand. O soartă asemănătoare sper să o aibă şi excelentul film al lui Philippe Garrel, L'Ombre des femmes.

Cristi Luca este critic de film.