Două întîlniri şi jumătate
(Apărut în Dilema, nr. 308, 25-31 decembrie 1998, la tema "Dosarul dosarelor")
În vara lui 1981, după terminarea facultăţii, în timpul convocării prin care urma să ne încheiem stagiul militar, s-a întîmplat într-o zi ca ofiţerul care ne comanda compania să îşi uite carnetul de însemnări la locul de instrucţie. Bineînţeles că n-am ratat ocazia de a-l răsfoi. Partea cea mai interesantă, pe care ne-am bulucit toţi să aruncăm o privire, era cea care cuprindea caracterizările fiecăruia dintre noi. Nu îmi mai amintesc decît foarte vag conţinutul "fişei" de vreo jumătate de pagină scrisă mărunt şi înghesuit care mă privea pe mine. Însă nu pot uita contrarietatea pe care mi-a stîrnit-o lectura ei la repezeală. Avea, întîi de toate, aerul unei prezentări "complete" - întocmite, probabil, după un calapod preexistent. Depăşind cu mult zona observaţiilor despre felul în care ne efectuasem stagiul militar, comandantul se străduise să dea seama despre cine şi cum este fiecare dintre noi. Efectul era deopotrivă burlesc şi grotesc. Pe mine, de pildă, mă creionase ca fiind "disciplinat, dar fără spirit de iniţiativă", sau cam aşa ceva, şi nu puteam să nu mă amuz şi să nu mă neliniştesc văzînd cum două observaţii corecte privind lehamitea cu care parcursesem cele nouă luni de armată deveneau, brusc, două semne distinctive ale felului meu de a fi. Hilară şi îngrijorătoare totodată era nu numai vădita nepricepere a ofiţerului-autor, ci şi, cu precădere, rîvna cu care acesta preschimba reacţiile mele la instituţia militară, pe care fusesem nevoit, cum-necum, s-o suport, în concluzii despre mine. M-am simţit dintr-o dată ca un civil preschimbat, fără voie şi fără ca măcar s-o ştie, în militar. Condamnat la "armată pe viaţă". Fiindcă, dacă stupida paranteză a vieţii mele petrecute sub arme avea să se încheie în cîteva zile, simţeam că "dublul" meu avea să mă însoţească, transcris citeţ sau poate chiar dactilografiat pe o coală ministerială, călătorind pe cine ştie ce căi alături de mine pînă cine ştie cînd.
Pe ce căi? Aici, de fapt, comicul aluneca definitiv în grotesc. Noi nu aveam voie nici măcar să ştim că ni se întocmeşte o astfel de caracterizare la sfîrşitul stagiului, dară-mi-te ce sta scris în ea şi nici vorbă cu ce destinaţie. Va rămîne o simplă hîrtie de rutină în evidenţa militară? Va fi anexată, în copie, dosarului meu? Cine se va uita pe ea? Cînd? În ce scop? Şi, la urma urmei, ce înseamnă "dosarul meu"?
Astăzi, după atîtea discuţii publice pe tema dosarelor fostei Securităţi, lucrurile astea îmi sînt, la modul general, mai clare. Măcar pentru curiozitatea "impersonală" de a vedea concret cum au funcţionat în realitate aş dori să-mi văd dosarul.
Mă interesează, trebuie să recunosc, mult mai puţin să aflu cine mi-au fost eventualii delatori. Cred că aş face faţă fără mari probleme chiar şi unor surprize neplăcute - de pildă, aceea de a afla că buni prieteni "te turnau" la Securitate.
Aş fi însă în primul rînd curios să citesc rapoartele despre întîlnirile pe care le-am avut cu informatori ai Securităţii - două sigure şi una probabilă. Primele au fost dintre cele mai neplăcute evenimente pe care le-am trăit, cea din urmă - dintre cele mai bizare.
Pe la sfîrşitul studiilor, un domn m-a acostat pe culoarele facultăţii, rugîndu-mă politicos să îi acord cîteva minute. Am acceptat, uşor derutat. M-a condus către o încăpere de lîngă secretariat - de regulă, un spaţiu destinat studenţilor, fără scaune, cu acces liber. M-a mirat de la început că nu era nimeni înăuntru. Ne-am tras în dreptul ferestrei şi îndată a apărut încă un bărbat. Mi-am dat seama că ceva era în neregulă. După cîteva replici eram lămurit. Simţeam că intru în panică şi îmi spuneam că nu am de ce. Era simplu: ei vor cere ceva de la mine, iar eu urma să refuz. Nu a fost deloc simplu. Ei îşi cunoşteau meseria, fuseseră probabil în sute de situaţii de acest tip înainte, erau instruiţi să se descurce cu bine, eu eram complet descoperit. În plus, ei erau doi, vorbeau cu rîndul, îşi aranjau rolurile, îşi serveau replica unul altuia, eu eram singur. Am putut să intuiesc că nu-şi vor exprima "cererea" direct, că vor fi la început amicali, că vor încerca să "ne împrietenim" mai întîi, arătîndu-mi că înţeleg foarte bine situaţia unui viitor absolvent apreciat în timpul studiilor, dar cu perspective incerte după aceea. Am dialogat cordial, simţind cum îmi recapăt calmul. Puteam juca liniştit acest joc al aparenţelor, fiindcă între noi era o barieră de netrecut: ei ştiau o sumedenie de lucruri despre mine, în vreme ce eu nu ştiam nimic despre ei. Nu am prevăzut însă că, dacă nu trec în ofensivă, arătînd cu degetul această barieră şi punîndu-i în încurcătură - întrebîndu-i, de pildă, cum îi cheamă, unde lucrează, ce au studiat etc. - se vor instala împotriva mea în aparentul "teren comun" al conversaţiei. Pentru că, de îndată ce şi-au formulat cererea - de a mă angaja să devin colaborator al Securităţii - şi eu mi-am formulat refuzul, au pus în discuţie motivele pentru care nu voiam să accept. Ar fi trebuit, îmi dădeam seama, să spun că asta e o chestiune personală, asupra căreia nu aveam de dat nimănui explicaţii şi să curm întrevederea, însă nu aveam curaj. Abia acum îmi dădeam seama că fusesem blocat lîngă fereastră de către cei doi, care îmi tăiau retragerea către uşa aflată în partea opusă a încăperii. Eram pus în poziţia scabroasă a insului căruia i se cere să se disculpe pentru că nu vrea să facă o porcărie. Cei doi îşi precipitau tirul, întrebînd sau afirmînd pe rînd, alternînd insinuări, promisiuni şi ameninţări voalate. Ei ştiind că eu ştiu că, aşa cum se zice în filmele poliţiste, "orice afirmaţie făcută poate fi folosită împotriva mea". Numai că situaţia era, într-un fel, exact opusul celei din filme, fiindcă întreaga strategie era de a mă priva de ultimul drept de care m-aş fi putut agăţa: dreptul la tăcere.
Nu mai ştiu cum a decurs întrevederea pînă la capăt. Ştiu că s-a încheiat cu acelaşi "nu" fără echivoc din partea mea şi cu cele două "rugăminţi" ameninţătoare din partea lor, despre care aveam să aflu apoi că sînt obligatorii în asemenea împrejurări: să "mă mai gîndesc" (subtext: vom reveni) şi să nu vorbesc cu absolut nimeni despre cele întîmplate.
Nu m-au mai căutat. Vreo săptămînă mi-a fost cumplit de greaţă şi de ruşine. Degeaba îmi spuneam că nu are de ce să-mi fie ruşine: nu sînt nici mai curajos, dar, probabil, nici mai fricos decît majoritatea semenilor de vîrsta şi cu experienţa mea şi, la urma urmei, un refuz ferm, dar justificat prudent era mai raţional decît o sinceritate care să mă facă mai vulnerabil, mai uşor de şantajat ulterior. De ce să fi fost sincer cu cei pe care îi detestam? Apoi îmi ziceam că toate astea sînt scuze ieftine, la îndemîna oricui şi că poate ar fi bine să mai fiu contactat, să-mi pot lua revanşa - deşi îmi dădeam seama, iarăşi, că asta era o absurditate: nu eram eu "victima" agresiunii? De ce continuam să învîrt această interminabilă şi dubioasă cazuistică împotriva mea?
A doua oară scenariul îmi era deja familiar. Primisem o bursă pentru Viena - povestea e prea lungă ca s-o istorisesc aici - şi nu-mi venea viza de plecare. După mai multe luni primesc un telefon de la cineva care se recomandă "tovarăşul Ion" şi care mă invită la o discuţie la Athénée Palace. Ştiam la ce mă duc, nu prea ştiam de ce mă mai duc. Am fost poftit la masă, evident pe socoteala gazdelor - datorez Securităţii o notă de plată! Tovarăşul Ion ar fi vrut să-i ajut cu informaţii din Viena. Eu nu voiam. El ştia că mai refuzasem o dată colaborarea - şi, probabil, şi cum. Eu învăţasem că, chiar dacă nu ştiu nimic despre el, am în schimb alte atuuri: ştiu ce are să facă pentru a obţine ce vrea. Eram, într-un fel, între "veterani": dacă tot se înregistrează, de ce nu l-aş fi dus eu înspre zona echivocurilor nedorite? De ce n-aş fi profitat eu de "amicalitatea" pe care el era obligat s-o însceneze?
M-a mai chemat peste vreo cîteva zile, în acelaşi loc. De data aceasta n-am mai avut parte de aceeaşi ospitalitate. Discuţia s-a încheiat în cîteva minute. Tovarăşul Ion: "V-aţi mai gîndit?". "Nu aveam la ce să mă mai gîndesc." "Aţi vorbit cu cineva despre întîlnirea precedentă?" "Da, i-am spus soţiei, celor din familie." "V-am atras atenţia să nu pomeniţi nimănui." "Nu pot să-i mint pe cei apropiaţi." Nu-mi amintesc dacă ne-am dat mîna la despărţire. (Mă întreb, în caz că tovarăşul Ion va citi aceste rînduri, cum îşi aminteşte el întrevederea noastră.)
Am plecat spre casă liniştit. Se terminase cu bursa. Lucrurile erau acum limpezi. Peste două săptămîni, uluială: mi-a fost eliberată viza.
Cel mai curios aş fi însă să aflu detalii despre cea de a treia întîlnire, petrecută, de această dată, la Viena, în 1988. Locuiam, ca bursier, într-un cămin studenţesc. La un moment dat, îmi bate la uşă un tînăr, care îmi spune că e neamţ, a venit la cineva de la un etaj de deasupra, nu era nimeni, mai are de aşteptat, bref: am cumva o ţigară? Am nişte Carpaţi, aduse din ţară. Îl previn că s-ar putea să fie o experienţă dură. Încearcă. Îi plac. Ne aşezăm la masa din hol. Intrăm în vorbă. Mă întreabă despre România. Mă întreabă cum sînt oamenii de acolo în stare să rabde ce li se întîmplă, de ce nu se revoltă. Mi-e tot mai clar că, chiar dacă vorbeşte germana ca un nativ, nu e tocmai ce pretinde a fi. Vorbim vreo trei ore despre situaţia din România, fumînd împreună un pachet întreg de Carpaţi. Ar trebui să fiu îngrijorat. Peste cîteva luni am să revin în ţară, unde am soţia, copilul, părinţii. Nu vreau să emigrez. Ştiu că ce fac nu e bine deloc, însă nu-mi pasă. Şi mă simt al naibii de bine să nu-mi pese. La un moment dat îmi vine un gînd năstruşnic: şi dacă nu e "de-ai noştri", ci "de-al lor"? Un bursier întîrziat, venit dintr-o ţară renumită pentru străşnicia cu care supraveghează plecările în străinătate, are de ce să fie suspect în ochii autorităţilor ţării gazdă. Unde eşti, tovarăşe Ion?
P.S. Cînd am fost întrebat dacă vreau să scriu pe tema acestui număr al Dilemei, la început am ezitat. Cum să te creadă cititorii că tare ai vrea să-ţi vezi dosarul de Securitate, fără să fi făcut nimic pentru asta, deşi ai fi avut posibilitatea? E o întrebare pe care mi-o pun eu însumi: de ce n-am făcut-o pînă acum? Există o sumedenie de răspunsuri conjuncturale: veşnicele "priorităţi" care nu îţi mai lasă vreme pentru altceva, indolenţă, jena şi disconfortul trecerii prin procedurile birocratice ş.a.m.d. Există însă, sînt convins, şi motive mai profunde - nu dintre cele legate, repet, de teama unor eventuale "surprize", ci dintre cele mai generale, probabil de ordin psiho-social, care fac pentru români incursiunea în tenebrele propriului lor trecut mai dureroasă şi mai dificilă decît în cazul altora. Dar, despre aceasta, poate, cu altă ocazie - şi-aşa m-am lungit cu asupra de măsură.
Foto: Eugen Oprina
