Domesticirea lui Trump
● Bob Woodward, Frica. Trump la Casa Albă, traducere de Editura Litera, București, 2019.
Chiar nu înțeleg de ce Donald Trump i-a telefonat lui Bob Woodward ca să-l apostrofeze pentru Frica. Cartea îi face un serviciu nesperat președintelui american. Îi pune în context reacțiile, deciziile, strategiile, obiceiurile, declarațiile, tweet-urile – cum nici un articol sau știre nu au vrut sau putut să o facă. Cel puțin pentru un public mai îndepărtat, cum e cel european de pildă, cartea lui Woodward despre primul an la Casa Albă al lui Trump este revelatorie. Poți să fii sau nu de acord cu felul în care pune problema Trump, dar acum știi că ai de-a face cu o poziție recognoscibilă, rațională. Frica îi dă sens administrației curente de la Casa Albă. Ceea ce e o ușurare după debutul furtunos al atipicului președinte.
De exemplu. Trump e obsedat de deficitul comercial al SUA față de China sau alte state. De aici inițiativele sale recurente de a impune taxe, cum ar fi cele la aluminiu și oțel. Cartea lui Woodward explică: Trump e tributar unei concepții învechite despre economie. Dacă ar picta-o, precum Bush Sr., ar înrăma niște furnale. Degeaba îi explică consilierii că astăzi angajații înșiși vor la birou, nu la șarjă, lîngă fonta incandescentă. Trump înțelege pe moment și a doua zi o ia de la capăt cu aceeași abordare. Sau ridică fel de fel de probleme tabu: să ne retragem din Afganistan, să ieșim din NATO, să plecăm din NAFTA. Toate sînt subsumate unei concepții, e drept, nu excesiv de complexe, dar în fond legitime, de comerciant care caută profitul. Președintele mercantil Trump își întreabă mereu consilierii: și nouă ce ne iese din asta? De ce cheltuim pe sistemul de antirachete din Coreea de Sud? Să îl plătească ei, nu noi! Militarii îi spun că de fapt e mai bine ca sistemul să fie în Asia, ar afla cu 15 minute mai devreme cînd ar trage Kim o rachetă spre America, nu cu doar șapte secunde inutile. Trump pare să înțeleagă pe moment, dar peste un timp o ia de la capăt. Mai mult, toate aceste subiecte, plus cele ale stopării imigrației ilegale și mediului, nu au fost scoase din joben după ce a fost ales. Toate sînt teme enunțate încă din campanie, probabil fără a fi cele mai inspirate, dar pe care Trump le urmărește acum cu o simplistă obstinație. O dovadă de coerență care ar putea atenua din aparența de stupiditate a unor demersuri și care pe de altă parte îl face și mai simpatic pentru electoratul său.
Trump e un accident, pare să spună Woodward, dar unul explicabil. Așa se întîmplă dacă iei un afacerist și îl pui președinte. Nu are aderență ideologică, era totuna dacă pe Trump îl descopereau democrații, ci nu republicanii. Responsabilii săi de campanie au aflat siderați că pînă să devină candidat republican, Trump fusese un militant pro-avort (fapt echivalent cu a fluiera birjărește în biserica republicană) și făcuse donații către democrați de patru mai mari decît pentru republicani. „Asta pentru că făceam afaceri acolo unde democrații dominau”, le-a explicat el senin. Pe ginerele și fiica sa, făcuți consilieri prezidențiali, Trump îi alintă „democrații mei”, cu aluzie la faptul că s-au format la New York și au poziții mai degrabă democrate, de pildă în chestiunile de mediu.
Poate că unul dintre capitolele în care Trump ar trebui să îi fie de-a dreptul recunoscător lui Woodward este cel privind legăturile sale cu rușii. Frica explică foarte clar, cu mult înainte ca raportul Mueller să fi fost încheiat, care a fost atitudinea lui Trump și a consilierilor săi în timpul anchetei. Una deschisă, cooperantă, atentă și la protejarea funcției prezidențiale. Descrierea lui Woodward e în ușoară disonanță cu felul în care chiar și ziarul său, Washington Post, a ales să prezinte raportul. Am văzut recent știrea că potrivit raportului, Trump a vrut să îl dea afară pe Mueller. Mare dezvăluire! Woodward a scris despre acest lucru în cartea sa încă de acum un an, arătînd că Trump nu a fost mulțumit de la început de numirea lui Mueller ca procuror special. Mueller a fost membru al clubului de golf al lui Trump și avocat al ginerelui președintelui. Relațiile s-au stricat și acum Trump credea că pur și simplu Mueller îi va purta pică și va face un raport părtinitor. Ceea ce aparent n-a fost cazul.
Cartea lui Woodward m-a lămurit asupra felului în care Trump folosește Twitter-ul. Țin minte că atunci cînd Obama a devenit președinte, serviciile i-au luat Blackberry-ul personal din motive de securitate. Acum nu numai că Trump are ce telefon vrea, dar dă de pe el tweet-uri incendiare, fără restricții. Woodward povestește cum au încercat consilierii, fără succes, să îi tempereze periculosul obicei. Trump și-a păstrat contul spunînd că reprezintă legătura sa nemijlocită cu alegătorii. Altă dată, deranjat de atacurile din presă, Trump a vrut să inițieze modificarea legii calomniei. În SUA, din 1964, de la procesul The New York Times vs. Sullivan, nu poți fi condamnat pentru calomnie decît dacă acuzatorii demonstrează că ai publicat în mod conștient o minciună. Era prea mult chiar și pentru Trump, care a renunțat la idee.
Administrația Trump pare într-adevăr încropită, ceea ce e destul de logic pentru un președinte ivit de nicăieri. Dar e una vie. Uneori cîștigă consilierii, alteori se impune Trump. Unii pleacă din echipă, alții vin, mai ceva decît consilierii lui Băsescu de odinioară. E vînzoleală și stres la Casa Albă, mai mult poate decît în oricare altă administrație. Dar „frica” din titlul lui Woodward are și un alt înțeles decît cel de la prima impresie. „Adevărata putere este – nici nu vreau să folosesc cuvîntul – frica”. Este o propoziție dintr-un interviu pe care Trump i l-a dat lui Bob Woodward și Robert Costa în martie 2016. Spune (aproape) totul despre stilul asumat de negociere, administrare și conducere al lui Trump.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
