Doina Simionescu: absenţa prezentă, linii ale vieţii

Nu am cunoscut-o, nu am cum să o mai fac, nu găsesc multe informații despre această artistă în spaţiul virtual ori în posibile cataloage pe care le-aș putea avea la îndemînă, nu mă aflu în fața unei expoziții de muzeu care să mi-o poată oferi pe de-a întregul, mă găsesc într-o expoziție mică, de galerie, am în mînă un text foarte personal, scris de o curatoare care a fost și prietena artistei, un text care îmi trasează portretul unei artiste elegante, pentru care desenul, fotografia definesc momente ale vieții sale și o însoțesc pe artistă introspectiv; la fel cum, ne explică aceeaşi curatoare, toată această practică artistică respectă ritmurile naturii şi le urmează. Forţa naturii nu opreşte arta, dar o redirecţionează, o ghidează. Desenul, odată descoperită şi creată o grădină, se refugiază într-un desen pur mental, urmat în lumea reală de fotografie, ca document care poate confirma o stare.

Expoziţia Linia copacului, a artistei Doina Simionescu, avînd-o curator pe Liviana Dan, la Galeria Anca Poteraşu din Bucureşti, o văd într-o după-amiază, cînd linia întunericului începe să se instaleze şi să topească toate celelalte linii de lumină, entre chien et loup, timpul propice accidentelor, reveriilor, meditaţiei şi fricilor inexplicabile. Uşa galeriei e deschisă, luminile la etaj aprinse, lumina la parter stinsă, dar biroul, scaunul, soba, se disting încă. În galerie nu e nimeni, iar eu vizitez cele două camere şi holul singură, fac fotografii în tihnă şi mă surprind parcurgînd fărîmele unui jurnal vizual pe alocuri datat – 1972, 1976, 1977... Serii de desene abstracte, în care întrevezi dîrele figurative atunci cînd iei o distanţă necesară. Desene automate, repetitive, care amintesc, pe alocuri, de preocupări artistice ale Getei Brătescu, numeroase încercări, schiţe de nuduri şi diferite scheme încifrate pe hîrtie. Acuarele care ascund o muzică interioară şi mi-l amintesc pe Kandinsky, fotografii al căror focus pare tocmai o ieşire din focus, o atenţie către o anumită simetrie ascunsă, căutarea unei reguli interne a fotografiei.

Dar ceea ce mă surprinde sînt fotografiile în care o ghiceşti chiar pe artistă, fie ea în diferite călătorii, cu prieteni ori alături chiar de Liviana Dan. Pe Magheru, cele două împreună, îmbrăcate în negru şi cu ochelari cu lentile întunecate, ori tot cele două în grădina artistei, din satul Gruiu. Această din urmă fotografie o descoperi dacă faci cîţiva paşi în spate: peretele de acuarele pe hîrtie alăturate are în el o ruptură – o fotografie. Atunci cînd aşezarea lucrărilor în spaţiu obţine o dimensiune concretă, un fir narativ, o coerenţă, curatoarea intervine cu o destabilizare a ordinii şi o integrare a personalului. Un spaţiu personal care să lărgească discursul istoricului de artă, o paranteză pătrată care ar putea părea violentă, dar, din contră, e opusul violenţei.

Curatoarea mărturiseşte la finalul textului său că lucrările artistei se află „sechestrate de un proces”, dar că au existat „două plase de rafie cu mult material secundar pentru această expoziţie”. Cum te raportezi la ceea ce un atelier îţi lasă ca „secundar”? Cum încadrezi schiţele, încercările, ceea ce artistul ar fi dorit să lase, poate, în afara vederii publice? Ai dreptul să „manipulezi” istoria şi le dai un alt statut, de „principal”? Cum gîndeşti o expoziţie fără „lucrări” şi, totuşi, cu „lucrări”, care, odată aşezate într-un spaţiu de expunere, pot deveni la fel de puternice? Cum trasezi liniile unei expoziţii despre o artistă care, o spunem în sfîrşit acum, a murit în primele zile ale lui ianuarie 2016? (de altfel, expoziţia se va încheia la început de ianuarie 2017, cînd se va împlini un an). Să lucrezi cu absenţa unui artist şi, în plus, cu absenţa corpus-ului central al operei acestuia, e o provocare mai mult decît dificilă. O asemenea expoziţie poate fie să taie linii directoare clare, să organizeze materialul găsit în jurul unor anumite teme şi să se raporteze continuu la lucrări principale (deşi absente din expoziţie), fie poate să îşi propună mai mult decît atît, să reconstituie discret liniile vieţii artistei, liniile unei vieţi-artă: să construiască o expoziţie din desen, fotografie, alfabete neînţelese trasate cu peniţe fine, să creeze o expoziţie a vulnerabilităţii. Vulnerabilitate nu doar a curatoarei în faţa unei asemenea întreprinderi, dar şi a artei Doinei Simionescu şi, mai mult decît atît, a vulnerabilităţii privitorului în faţa unei arte bazate pe absenţă.

Cîteva desene, prinse non-invaziv pe pereţii galeriei, lasă o linie de creion să scape din perimetrul foii de hîrtie, chiar pe peretele alb. O linie care îşi continuă drumul pe zid, alături de mesaje – „aud lumina”, „este o linie foarte bună” – scrise de mînă, cu creionul, de către curatoare, pentru a reda, aşa cum mărturiseşte chiar aceasta, „puterea performativă a desenului” Doinei Simionescu. Mesajul iese din desen şi are menirea tocmai de a puncta, prin cuvinte scrise, o estetică a tăcerii şi a izolării artistei într-o lume a sa, cu o dimensiune spirituală proprie.

Înainte să plec din expoziţie şi să închid uşa în urma mea, mă las pironită în semi-întuneric de reflexia luminii pe unul dintre pereţii galeriei şi de un desen pe care această lumină îl face într-un moment unic. Linia copacului – a smochinului din curtea interioară a galeriei – trasează un monument temporar al absenţei şi al evanescenţei, o „lucrare” care închide o expoziţie despre forţa materiei, despre simplificarea realităţii (şi acestea două te determină să îl identifici în expoziţie şi pe Juan Miró, cu care artista construieşte în timpul vieţii o legătură – cîştigă în 1981 premiul Fundaţiei Juan Miró şi participă la acest concurs de desen în repetate rînduri), dar fără uitarea acesteia, din contră.

Linia copacului este o expoziţie despre prietenie, despre absenţă, despre hazardul vieţii care trebuie să se supună regulilor naturii, dar şi o meta-expoziţie, în care curatoarea Liviana Dan stabileşte, în tăcere, cîteva linii ale vieţii unei artiste dispărute, ale cărei căutări o situează într-un spaţiu aflat la întîlnirea dintre mai multe generaţii de artişti români (îi regăsesc aproape, în cîteva puncte, pe Geta Brătescu, dar şi pe Horia Bernea ori Ion Dumitriu, pentru a da doar cîteva nume), dar şi într-un perimetru fertil european şi american, totul învăluit într-o filosofie a vieţii ce se apropie de lumea orientală.

Expoziţia Linia copacului – Doina Simionescu / In Memorian, curator: Liviana Dan este deschisă la Galeria Anca Poteraşu din Bucureşti (Str. Plantelor nr. 58) între 11 noiembrie 2016 şi 8 ianuarie 2017

Foto: Daria Ghiu