Din această "DILEMĂ", domnule Caragiale, nu puteţi ieşi...

(Apărut în Dilema, nr. 463, 25 ianuarie 2002, la tema „D’ale Caragialelui...”)

Magdalena BOIANGIU
Gazetarii şi regizorii de teatru, politicienii şi mahalagiii se străduiesc să intre în tiparele operei lui. Nu le e greu. Un singur lucru lipseşte: el.

Tita CHIPER
În fiecare ianuarie, la mijlocul anului visăm la imaginea noastră ideală, Eminescu, iar la finele ei trebuie să ne privim în oglinda realului cu I.L. Caragiale. Şi anul acesta, bunăoară, ne-am trăit destinul în acelaşi ritm ameţitor al trecerii de la cer la pămînt într-un timp foarte scurt. Păţiţi şi înţelepţi, am vrea să repetăm cu filosofică detaşare că lumea-i cum este, că, totdeauna, ce e val ca valul trece şi să rămînem privitori ca la teatru. Dar este peste putinţă. Descoperind unul din ritmurile noastre interioare, Caragiale a făcut din noi toţi o naţie de participanţi la imediat: cu exasperare, cu bonomie, cu avînt de jertfă patriotică profitabilă şi soluţii, desfăşurate cu mare energie verbală, pentru toate "lacunele" şi obsesia "Europei". Actualitatea este a noastră: a lui este durata.
 
Adrian CIOROIANU
În opinia mea, Caragiale a fost genial. Şi, mai ales, a fost genial fără să aibă dreptate în esenţa caricaturizărilor sale - aşa cum se întîmplă cu oricare geniu autentic. Cum s-ar spune parafrazînd un clişeu, istoria nu i-a dat dreptate lui Caragiale (cum nu a dat dreptate nici scrierilor politice ale lui Eminescu). Burghezii snobi care ţin la onoarea lor de familişti (sau a altora!) ori politicienii limbuţi sau gîngavi care dau replicile în piesele sale şi care erau liberalii sfîrşitului de secol XIX au fost, totuşi, cei prin care statul român a facut într-un timp scurt - de la mijlocul secolului XIX pînă în prima parte a secolului trecut - un salt imens, fără precedent în istorie. Conservatorii au făcut mai ales cultură şi literatură; liberalii au făcut, în cele din urmă, România Mare. În fine, Caragiale s-a lăsat totalmente moştenire românităţii, deşi a murit relativ departe de lumea sa.De aceea, cîteva cuvinte despre această lume a lui Caragiale: toţi părem a fi de acord că, azi, Caragiale este mai actual decît niciodată. Sincer, înţeleg acest lucru din ce în ce mai puţin. Eu am văzut la Caragiale numai oameni frumoşi în naturaleţea lor. Naturali sînt şi încornoratul, şi demagogul, şi studintele în drept, şi doamnele toate. Azi, naturaleţea este floare rară la români. Plus că nu am deloc impresia că oricine spune, cu năduf, "Ca la noi, la nimeni!" este un urmaş al lui Caragiale. Din fericire pentru Caragiale, evident.

Radu COSAŞU
Lasă puţin politica, sociologia, teoria, telejurnalele - acum 5 minute l-am auzit pe un psihiatru din Israel spunînd că oamenii nu mai vor discursuri, ci cît mai multă muzică! - aşa că, dacă-mi permiţi, minunea cea mare la Caragiale nu este aceea că îi iubeşte, ca nimeni altul dintre scriitorii români, pe Scarlatti, Mozart şi Beethoven, socotindu-i "de-ai noştri", ca din acelaşi partid, mă-nţelegi, zicîndu-i lui Beethoven cînd babacu', cînd boieru', rămînînd în extaz la "Flautul fermecat", trăgîndu-şi singur o palmă, în plin Gewandhaus, la a Patra, ca să-şi revină în simţiri, de iubit aşa îi putem iubi, pot pentru ca să spun, şi eu care scriu cît mai pe scurt şi dumneata, creator de epopei, de pompei şi de cîte pompe celebre vrei, nu aici e chestiunea,
nu, miracolul, petrecut poate doar cu fiu-său, care de aia şi nu de altceva îl invidia urît, este acela că la Domnia Sa toată nebunia asta de amor s-a tras şi s-a împricinat în frază, în legătura dintre cuvinte, în tactul fiecărei replici, în viaţa de fiecare zi a propoziţiunii sale, pînă în celula născătoare de Dumnezeu şi triolete.
Ia auzi, dumneata, o sonată de Caragiale - dacă mai ştii ce-i o sonată: "Mangafaua pleacă mîine la Ploieşti (partea I - allegro moderato); rămîn singură şi ambetată (partea a II-a - adagio); vino să-i tragem un chef (partea III - scherzo); a ta adorantă, Miţa" (partea IV - finale). Ia citeşte fraza - nu duduie ca uvertura la...? Ţi se pare puţin, stimabile? a, atunci nu ştii ce-i proza... Mai luăm cîte un şvarţ?
 
Cristian GHINEA
Mie îmi place Caragiale pentru că e bun la orice şi folositor la toţi. Dilema îl citează pe prima pagină. Săptămîna următoare, România Mare îl citează tot pe prima pagină.
"Infernul sînt ceilalţi", zicea un francez care se vroia tragic şi acum e comic. La noi, ceilalţi "e" Caragiale. Şi aşa ajunge din comic, tragic.

Andrei MANOLESCU
Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Caragiale ar fi scris, probabil, "Un e-mail pierdut". Pierdut prin Internet către redacţiile ziarelor.

Matei MARTIN
De ce ne mai interesează acum Caragiale? Nu cred că actualitatea scrierilor lui este principalul argument. Nici ironia lor nu e tocmai plăcută (ar trebui să spun "comodă"?). Mult mai importante sînt impactul operei lui şi consecvenţa cu care a "combătut" moftul român. Caragiale a globalizat moftul, găsind într-însul cea mai plauzibilă explicaţie pentru tot ce nu merge bine. Aici cred că trebuie căutată vocaţia lui de "mare clasic".

Cezar Paul-BĂDESCU
Ne place Caragiale (cînd ne place), fiindcă avem mereu impresia că se referă la alţii. Ori la cei de pe vremea lui, ori - atunci cînd acceptăm că lucrurile de care vorbeşte el sînt perene - la cei din jurul nostru, oricare ar fi ei: politicieni, gazetari, capi de familie, mahalagioaice, funcţionari, popor. Ne simţim bine cînd rîdem de alţii, cînd le radiografiem viciile, cînd le privim detaşat meschinăriile. Ne simţim bine, pentru că poziţia noastră este undeva, deasupra. Nu ne dăm seama, însă, că, de fapt, şi noi facem parte din această lume, din lumea lui Caragiale. Că nu sîntem cu nimic mai breji decît Jupîn Dumitrache, Caţavencu, Rică Venturiano sau chiar Ziţa. Că, în anumite momente, sîntem ba Jupîn Dumitrache, ba Caţavencu, ba Rică Venturiano, ba Ziţa. Caragiale ne pune în faţă o oglindă, una în care ne vedem exact aşa cum sîntem, fără nici o edulcorare. De aceea, cu siguranţă, dacă ar trăi în zilele noastre, am face tot posibilul să-l vedem exilat la Berlin.
 
Iaromira POPOVICI
Caragiale este atît de prezent pentru mine, în orice, încît, vorbind despre el, risc să cad în ceea ce sus-menţionatul ar urî mai tare: locul comun. Ce rost ar avea, ca atare, să-l asociez cu politica, cu mitocanul neaoş sau cu kitsch-ul cînd familia - şi viaţa personală - sînt mai la îndemînă şi mai puţin preţioasă: numai de cîte ori plec "la bulivar'", cu copilul, bona, bunica lui şi birjarul devenit şofer de taxi, şi întîlnim, prin peregrinări, diverşi urîţi...

Simona SORA
"Citim în micul Ecoul patriei, ebdomadar din urbea X..., titlu mare pe prima pagină:
«Panamaua de la noi!... Potlogăriile foastei administraţii!... Mişeliile se dau la lumină!... Jaf în avutul public!... În sfîrşit!... Jos masca! Hoţii la puşcărie!...»
Citim apoi în Glasul ţării, tot mic, tot ebdomadar, tot din urbea X..., titlu tot mare şi tot pe prima pagină:
«Mişelească înscenare!... goana infamă contra cetăţenilor onorabili!... Regimul proscripţiunilor şi al terorii!... Ministrul fără de lege!... Procurorul zbir!... Sunt judecători la Berlin!...»" (I.L. Caragiale, Greu, de azi pe mîine)
În satul global judecătorii au rămas tot la Berlin...

Dan STANCIU
La 13 octombrie 1908, Caragiale îi scria lui Zarifopol: "Stimate d-le doctor, era să vin să-ţi aduc în persoană paralele, dar m-am încurcat şi ieri ca şi alaltăieri la baloane pînă seara tîrziu; am căscat gura ca toţi isnafii cu ochii-n sus pînă mi s-a-nţepenit ceafa. [...] Alaltăieri, era să leşin pe cîmp cînd am văzut plesnind la vreo mie de metri sus balonul american «Conqueror». Acu citii în gazetă că aseară tîrziu s-au mai spart două. Şi toţi au scăpat zdraveni." La 11 septembrie 1911, acelaşi Caragiale îi scria astronomului bistriţean I. Corbu: "Spune-mi, rogu-te, putea-vom şi noi, laicii, vedea cometa lui Brooks? Încătrău şi cînd s-o caut? Eu, domnul meu, cînd eram de şase ani, am văzut-o pe a lui Donatti. Aceea era în adevăr grandioasă! Ei! cometa copilăriei mele!". L-am descoperit cu bucurie pe acest Caragiale interesat de cele cereşti, fermecat pe cînd avea şase ani de cometa lui Donatti, iar mai apoi, după cincizeci de ani, impresionat pînă spre leşin de soarta balonului american "Conqueror". Şi m-am gîndit, iubite cititor, să ţi-l înfăţişez aici pe amicul nostru într-ale cometei & comediei. Mai ştii, poate vom scăpa zdraveni din balonul în care sîntem.

Alex. Leo ŞERBAN
Replicile "geniale" trec de la unii la alţii, complice, ca un balsam; făcute să trezească, precum amoniacul, ele sfîrşesc prin a adormi, ca barbituricele; grizaţi de plezirul poantelor "cu circuit închis", connaisseur-ii ajung să le savureze ca pe buchetul unui vin vechi, în clinchetul citatului potrivit; un alexandrinism jovial suflînd alene, mişcînd - steril - o replică, apoi alta... Caragiale devenit Clişeu.
 
Mircea VASILESCU
Pentru mine, Caragiale are, de la o vreme, o valoare mai ales "utilitară". Desigur, l-am citit în mai multe feluri şi la diferite vîrste, l-am studiat la facultate, am citit şi ce s-a scris despre el, mi-am făcut opiniuni etc., în fine, ca tot omul. Dar în zilele noastre agitate şi bezmetice, cînd nu poţi pentru ca să mai ai prinţipuri şi valori, căci rişti în fiecare clipă să-ţi fie date peste cap de o societate care încă nu şi-a regăsit busola, revin la textele lui Caragiale copilăreşte, pentru că mă ajută să pricep mai bine, vorba unui savant, "structurile cotidianului". Dincolo de orice discuţie serioasă despre "veşnica actualitate a lui Caragiale", opera lui nenea Iancu poate funcţiona perfect ca un mod de întrebuinţare a României şi românilor. Mai ales acum, pe o tranziţie ca asta, cînd rapiţa s-a dus dracului de mult şi Europa e cu ochii pe noi...