Despre viaţă, aşa cum e ea
Succesul filmului britanic The Full Monty (1997), regizat de Peter Cattaneo (film care a cîștigat premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră originală, compusă de Ann Dudley și premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol principal atribuit lui Robert Carlyle), a condus la „nașterea” musicalului omonim, creat pentru scenele de pe Broadway, pe un admirabil text semnat de Terrence McNally și pe muzica lui David Yazbeck. Problemele cu care se confruntă personajele sînt transportate în mediul american, mai precis în Buffalo, New York (identitățile personajelor fiind schimbate și ele în consecință) și, după cum se va observa cu ușurință, ele nu diferă prea mult de mediul de origine.
Inițiativa montării musicalului The Full Monty la Teatrul Național din Timișoara în stagiunea 2011-2012 racordează peisajul teatrul românesc la diversitatea de pe scenele internaționale. Faptul că un astfel de musical este integrat în repertoriul unui teatru dramatic este un exemplu pe care ar trebui să îl ia în calcul și directorii altor teatre din România, în care problematica repertoriului pare trasă în serie, într-o redundanță îngrijorătoare. Regia și coregrafia spectacolului sînt semnate de Răzvan Mazilu și, trebuie să recunoaștem, e dificil să ne gîndim la cineva mai potrivit pentru un asemenea demers, avînd în vedere că există o știință a musicalului, o metodologie de armonizare a planului interpretării actoricești cu expresivitatea corporală și cu veleitățile de intepretare performantă a muzicii unui spectacol de acest gen. Știu, nu ar trebui să existe ruptură în general între aceste aspecte. Cînd spun prezență actoricească, e pleonastic, în principiu, să aduc în discuție și ceea ce se întîmplă în scenă la nivelul prezenței corporale sau cu privire la calitățile vocii unor artiști. Din păcate, în România, în prea multe cazuri, actoria rămîne în sfera unor scindări la acest nivel, astfel încît sesizarea lor nu e tocmai pleonastică.
Din fericire, lucrurile sînt așa cum trebuie să fie în spectacolul regizat de Răzvan Mazilu. Ceea ce reușește el cel mai bine, grație sintezei dintre teatru și dans, corelată cu pasiunea pentru entertainment este modul în care îi aduce pe actorii implicați în spectacol în punctul unei bucurii de a juca prin care diferențele punctate mai sus se estompează și prin care se ajunge la construcția unui spectacol coerent în care dramatismul, sensibilitatea sau umorul sînt dozate cu grijă pentru a conduce la rezultatul dorit. Decorurile semnate de Dragoș Buhagiar configurează spațial lumea din The Full Monty, concomitent realist și poetic, într-o manieră funcțională pentru ideea spectacolului, în care totul se convertește uneori într-un joc purtat pe limita fragilă dintre realitate și convenție. Lumea de pe scenă și lumea din sală sînt de fapt două componente ale aceluiași sistem: problemele despre care se vorbește în spectacol (șomajul, crizele matrimoniale, problemele legate de apartenența la o minoritate sexuală, drepturile tatălui asupra copilului în raport cu cele ale mamei, complexele fizice etc.) pot fi regăsite cu ușurință în rîndul celor care privesc spectacolul. Este vorba de viață, așa cum ea, viața în aspectele ei cele mai vizibile. Toate aceste probleme, turnate în forma musicalului au funcția unui generator de speranță: dacă putem „cînta” cu bucurie o dramă, dacă se poate dansa pe ritmul generat de o problemă de viață și de moarte, atunci speranța e cu noi și mersul pînă la capăt e inevitabil. Se spune ades că The Full Monty tratează problema unor bărbați care își depășesc condiția fizică și morală și, pentru a surmonta o limită (confruntarea cu șomajul) se tranformă în stripperi. Modul în care sînt construite relațiile în scenă, psihologia fiecărui personaj, istoria sa, locul său în dinamica scenariului indică faptul că e vorba de mai mult de atît: hainele care cad rînd pe rînd- da, pînă la capăt- sînt doar pretextul pentru a pune în lumină curajul unei asumări.
După acest spectacol veți rămîne cu dorința de a-i revedea actorii care au jucat cu o bucurie rar văzută pe scenele noastre: Richard Balint, Tania Popa, Ion Rizea, Gabriela Popescu, Victor Yila, Laura Avarvari, Cristian Rudic, Matei Chioariu, Colin Buzoianu, Victor Manovici, Doru Iosif, Adrian Jivan, Victoria Suchici Codricel, Mirela Puia, Benone Viziteu, Luminița Tulgara, Daniela Bostan, David Crescenzi, Valentin Ivanciuc, Alex Hîncu. Desigur există, pe de o parte, anumite grade de implicare ale actorilor în spectacol, unii au o partitură mai grea sau mai bine asumată (veți avea sentimentul că Broadway-ul este extrem de aproape atunci cînd o veți privi pe Gabriela Popescu, nu veți uita prea repede modul în care își construiesc personajele Richard Balint, Ion Rizea sau Matei Chioariu). Pe de altă parte, consider că fiecare actor este o piesă necesară în construirea acestui spectacol, fără de care produsul final nu ar fi avut acest nivel.
Gina Şerbănescu este critic de arte vizuale.