“De n-ai da cu suliman, nu ți-ar face pielea un ban”

(Apărut în Dilema, nr. 94/2005)

Tatuaje

În 1973 etnologul Petru Caraman a finalizat un studiu privind Tatuajul la români (Studii de folclor, II, Editura Minerva, 1988). Caraman porneşte cercetarea din secolul al V-lea î.e.n., de la cele mai vechi atestări de tatuare la traco-geţi (Herodot, Cicero, Strabon etc.). În partea a doua a studiului, etnologul analizează practica românilor de a se tatua în Evul Mediu, aşa cum a supravieţuit prin ecouri în diverse manifestări folclorice. Concluzia lui Caraman este că în cultura română premodernă s-a perpetuat o arhaică tradiţie autohtonă a tatuajului ritual şi simbolic. O altă lucrare importantă în domeniu este cea a medicului legist Nicolae Minovici, Tatuajurile în România (1898). În teza sa de licenţă, Minovici analizează tipurile de tatuaje înregistrate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pe corpurile unor marginali şi excluşi (delincvenţi, prostituate, vagabonzi etc.). De data aceasta este vorba de o modă importată, adusă de vaporeni, cu multe subiecte erotice sau obscene.

Proteze

O istorie a protezelor la români ar trebui să se refere şi la Letopiseţul lui Neculce. "Grecul ţărigrădean" - Dumitraşcu Vodă - era "bătrîn şi curvar". Pe la 1685, cu toate că "dinţi în gură n-avea", el se afişa în public cu o ţiitoare "tînără şi frumoasă şi plină de suleiman", şi "o purta în vedeală între toată boierimea, de-o ţinea în braţi, de-o săruta". Vrînd să-l prezinte decrepit, Neculce îi descrie proteza dentară: "Dimineaţa şdinţiiţ îi înclia, de-i punea în gură, iar sara îi desclia cu încrop şi-i punea pe masă". Un domnitor cu astfel de carenţe fizice şi morale nu putea decît să ducă ţara de rîpă: "Oh! oh! oh! - se vaită cronicarul -, săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpîni c-aceştia ai avut!".

Tot Neculce descrie "noul nas" al Spătarului Milescu, după ce în 1667 Ştefăniţă Vodă i-l tăiase "cu hamgeriul lui din brîu", pentru înaltă trădare. Un vechi obicei bizantin de stigmatizare a delincvenţilor, dar şi a adversarilor politici. "După acee, Nicolai Cîrnul au fugit în Ţara Nemţească şi au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodzia sîngele din obraz şi-l boţia la nas, şi aşa din dzi în dzi sîngele să închega, de i-au crescut nasul la loc, de s-au tămăduit." "Se mai văd şi astăzi semnele", observa în 1671 grecul Konstantin Kristof la Moscova. "Numai de abia s-au fost cunoscut nasul cel tăiat", nota la rîndul său Neculce. La viaţa lui, Milescu a avut privilegiul să fie "scurtat de nas" de chiar domnitorul Moldovei şi "scurtat de barbă" de chiar ţarul Rusiei, Petru cel Mare: "Cînd s-a schimbat portul - scrie Neculce -, atunce sîngur împăratul i-au ras barba cu mîna lui". Pe la 1828, tot un fel de "doftor neamţ", de fapt un farmacist sas din Braşov, J.M. Honigberger, aflat în India, a prezentat un caz similar de stigmatizare a unui tîlhar. De asemenea, el a descris o operaţie de rinoplastie prin transplant de piele, "practicată de [vraci] hinduşi încă din timpurile cele mai îndepărtate ale Antichităţii": "Ei refăceau nasul folosind cuticule din regiunea frunţii, procedură care se păstrează şi acum" (35 de ani în Orient, ediţie Eugen Ciurtin, Editura Polirom, 2004, p. 154).

Lorniete

În ţările române ochelarii au pătruns mai ales la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Ei nu sînt doar o proteză oculară, ci şi o marcă socio-culturală. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în special bonjuriştii purtau lornietă - face-à-main - sau monoclu. Era epoca în care "ai noştri tineri" epatau "tombaterele", venind din Occident cu "geamu în ochi" (Ghimpele, 1874) sau cu "monoclu-n ochi" (Eminescu, Scrisoarea III, 1881). La sfîrşitul epocii fanariote postelnicul Andronache Zimbolici, ca să pară bonjurist, "apucă fracul, îşi lăsă favoriţi mari şi barbetă şi puse şi ochilari" (C. Negruzzi, Au mai păţit-o şi alţii, 1838). Venit la Iaşi, boiernaşul provinţial îşi cumpără "ochilari sau lornetă îndoită [pliantă] cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului" (C. Negruzzi, Fisiologia provinţialului, 1840). Răducanu Rosetti l-a provocat la duel pe Alexandru Mavrocordat pentru că acesta "îşi bătuse joc, la teatru, de ochelarii [lui Rosetti]". Şi Evghenii Oneghin, "un dandy londonez la strai", din Petersburg-ul anilor 1820, scandaliza publicul de teatru scrutînd doamnele cu lornieta. Şi "poetul liric" Rică Venturiano era un dandy ("după port nu semăna a fi negustor"). El purta "giubenul în cap", "basmaua scoasă [la gît]", bastonul în mînă, ţigara în gură şi "sticlele-n ochi", cu care "se zgîia" ostentativ la cucoanele venite la "comèdiile nemţeşti". "Monoclul, lornionul, ochelarii au o funcţie precisă" în arsenalul unui dandy, constată Adriana Babeţi (Dandysmul, Editura Polirom, 2004, p. 231).

Sulimanuri

Cu "pămătufuri şi badanale", cu "pomezi, suleimanuri şi dresuri de obraz" (păstrate în "gavanoase", ţinute în "besactea"), cucoanele românce îşi încondeiau sprîncenele (groase şi îmbinate), îşi făceau benghiuri, murse şi aluniţe false, îşi puneau nasul "în talgere cu apă rece să se disroşească", îşi boiau obrajii cu roşu şi părul cu negru (Alecsandri, Chiriţa în Iaşi). Honigberger a prezentat comparativ reţetele de vopsire a părului (la bărbaţi!) în Orient şi Europa (p. 252). N. Filimon a scris pagini antologice despre "toaleta elegantelor din timpii domnilor fanarioţi" (Ciocoii vechi...). Poetul afemeiat C. Conachi avea toate motivele să se întrebe: "Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa cu atîta ghileală / Şi îţi muruieşti obrazul cu băcan şi cu văpsală? / Şi de ce ţ-încingi grumazul cu petre strălucitoare / Şi îţi umezăşti zulufii cu ape mirositoare?". Povaţa moralizatoare a poetului işlicar era previzibilă: "Lasă, dar, făţărnicia ş-a obrazului schimbare, / Căci frumusăţa firească robeşte pre om mai tare". P. Vasici a pus problema din perspectivă medicală: "Sulimanele sînt toate stricăcioase". Pamfile şi Lupescu (Cromatica poporului român, 1914) au cercetat tradiţia populară a fardării. "De n-ai da cu suliman, / Nu ţi-ar face pielea un ban."

Tinerii farmazoni nu se lăsau nici ei mai prejos. În camera de student de la Harkov a lui Hasdeu, "cărţile, hărţile şi creioanele" stăteau de-a valma "în societatea borcanelor de pomadă, parfumurilor, periilor, pieptenelor etc." Trusa de înfrumuseţare masculină a lui Evghenii Oneghin era mai completă şi mai ordonată: "Parfumuri, pieptănuşe, pile / Şi forfecuţe mult utile. / Şi zeci de perii-ntr-un dulap: / De dinţi, de unghii şi de cap". Apar şi diferenţe de Volksgeist. Conform legendei, ungurul primeşte la începutul lumii, de la Dumnezeu, răşină să-şi facă "sfîrcuri la mustăţi". Românul e sfătuit dimpotrivă: "Mustaţea nu-ţi răsuci / Des cu degitile tale" (Naum Rîmniceanu, cca 1800).

Peruci & frizuri

Dintre domnitorii români, se pare că doar Dimitrie Cantemir a purtat perucă pudrată, cu părul ondulat "cu drotul" (germ. draht = sîrmă), ca un prinţ occidental. În rest, din fresce ne privesc voievozi cu păr buclat "cu fierul", de la Mircea cel Bătrîn la Neagoe Basarab.

Părul despletit al femeilor are o puternică încărcătură erotică. O dată căsătorite, ca să nu ispitească alţi bărbaţi, femeile tradiţionale (inclusiv ţărăncile din România) îşi purtau părul împletit sau ascuns sub basma. La evreii ortodocşi regula era şi mai drastică: părul evreicelor măritate era tăiat complet şi înlocuit cu o perucă. La limită, şi peruca este o proteză.

La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, purtarea de păr străin (meşe, zulufi, "scîrlionţi", "blonduri", peruci) era, dimpotrivă, un semn de cochetărie şi de frivolitate erotică, pentru că îmbogăţea podoaba capilară. Urmează un exemplu de falocraţie la 1800 şi de luptă (corp la corp) pentru drepturile femeii. Un român din Braşov explică judecătorului că s-a despărţit de nevastă-sa pentru că, punîndu-şi "păr străin în cap", nu se poartă "după cum iaste rînduit": "Nici în gînd n-am avut ca să vie [Maria] la mine acasă cu frizuri. Aşadar, i-am zis: Ťcu frizurul acesta şi cu părul străin în cap la ce ai venit?ť şi atuncea i-am zis: Ťdezbracă-te şi îţi strică frizurul acestať. Şi dumneaei au răspuns cu gura mare că Ťdumneata n-ai ce-mi porunci la frizurul meuť. M-am mîniat şi eu la vorbele acestea şi am apucat-o de păr şi am pus-o jos şi am scos federmeserul [cuţit de ascuţit pana de scris] şi i-am tăiat părul şi am ajuns-o cu federmeserul la degete, aşişderea şi la cap şi i-am dat şi vreo cîţiva pumni şi, după ce i-am tăiat părul, am lăsat-o în voie şi s-au dus" (Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, II, Editura Meridiane, 1987, p. 231). În epocă, jupănesele românce comandau peruci anume de la peruchierii nemţi "de peste munţi", din Braşov şi Sibiu. Abia în 1816 sînt atestaţi "perucaşi" în Bucureşti.

Nil nove sub sole. Cu 18 secole înainte de bătaia descrisă mai sus, Ovidiu compunea la Tomis un capitol întreg "Despre frizuri" în Ars amandi: "Nu voi putea număra numeroasele voastre tertipuri / De a vă friza uimitor. Moda le schimbă mereu / Orice femeie de rînd, folosind elixire germane / Părul cărunt va putea să şi-l vopsească din nou / Ba uneori va plăti cu arginţi o superbă perucă / (Capul desigur e-al ei - părul e însă străin)".

Fragment dintr-o cercetare realizată în cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române, intitulată Mentalităţi, Mode şi Moravuri. Societatea românească în tranziţie (1774-1866).