De cealaltă parte a lacrimilor

„Eu n-am să mor decît in film. Iar după ce mor, se stinge lumina şi mă fac din nou vie. N-am să mor niciodată de tot!” (Aglaja Veteranyi - De ce fierbe copilul în mămăligă )

Din copilărie, m-a fascinat un anume fapt științific: acela conform căruia în spațiul cosmic, în condiții de gravitate zero, lacrimile nu curg. Ele se pot acumula în jurul ochilor, dar nu cad. Odată părăsit Pămîntul, plînsul nu mai funcționează ca atunci cînd picioarele erau așezate ferm pe un drum terestru.

Personajul interpretat de Alina Petrică în spectacolul  Aglaja  la Centrul Cultural  pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” mi-a reamintit de această imposibilitate a lacrimilor de a se scurge pe obraji atunci cînd corpul nu mai e pe Pămînt.

Aglaja e un poem scenic despre destine suspendate între lumi: o lume a corpului prins în firele magice ale circului, o lume a cărnii concrete, ce se manifestă prin jonglarea cu pericole și printr-un dans ce trasează algoritmul vieții și al morții și o lume a imaginilor ce frizează iluzia. Cea de-a doua lume e sugerată prin creația video din spectacol, care funcționează ca un contrapunct, dar și ca o prelungire a realității scenice. Sau invers: ceea ce se petrece pe scenă e universul imaterial care prinde carne și se manifestă dureros, extatic, cu umor sau cu tragism în proximitatea noastră.

Dramatizarea realizată de Alina Petrică are la bază în principal romanul De ce fierbe copilul în mămăligă semnat de scriitoarea de origine română Aglaja Veteranyi (1962-2002), dar și o adaptare după ultimul roman al scriitoarei, Raftul cu ultimele suflări. Conceptul spectacolului face ca acesta să nu fie o creație biografică, un spectacol despre Aglaja Veteranyi, ci o trecere în metaforă a destinului său. Simbolul drumului străbate toată substanța piesei: pantofii scîlciați trec din lumea imaginii în perimetrul scenei, pentru a da consistență sferei intangibile de unde și-au pornit traseul. Jocul amenințător cu moartea se transformă la final într-un pact între sufletul-copil al Aglajei și creatura parcă ruptă din mitologii inocente, dar bîntuite de coșmaruri.

Conceptul spectacolului, care se hrănește din modul în care sunt dramatizate scrierile Aglajei Veteranyi, este desăvîrșit de Ștefan Lupu prin funcția pe care o acordă în spectacol coregrafiei. Dansul e cel prin care viața se instituie ca un mers pe sîrmă fără centură de siguranță, ca un vîrtej prin care granița dintre viață și moarte se transformă într-o spirală ce proiectează întregul univers scenic într-o dimensiune a unui vis cu multiple valențe.

Lumea circului, prin natura ei, poartă această marcă a unui mediu oniric aflat în punctul nodal al unor realități care se invalidează reciproc, pentru a se uni, periodic, în aceeași substanță. E o lume a pericolului, dar și a copilăriei care nu cunoaște frica, e o zonă de graniță plasată între spaimele din vis și extazul ce urmează unui salt mortal reușit.

Personajele spectacolului prind formă din aceeași esență comună, din aceeași magmă care stă să erupă din tensiunea manifestată între realitatea corpului gata să piară și iluzia ce tinde să se preschimbe în materie. Universul lor e o pendulare între ceea ce vedem , dar e perisabil și ceea ce nu putem atinge, între drumul de „aici” și un „dincolo” care dispare sub ochii noștri.

Aglaja interpretată de Alina Petrică este un personaj aflat perpetuu pe limită: limita între vîrste, limita între veghe și somn, zona fragilă dintre lacrimă și hohot de rîs. Este copilul care poartă cu el răspunsurile dinainte de a se naște. Din prea-plinul răspunsurilor însă, cu trecere printr-o poezie pe care Aglaja o respiră cu fiece cuvînt și pas, ia naștere tăcerea drumului care se frînge într-un spațiu de taină.

În rolul mamei, Anca Florescu prezintă o paletă de stări disonante, manifestă tandrețe, dar și duritatea celei amenințate seară de seară că va pica din cupola circului. Între viciu și responsabilitate, între căldură și îndepărtare, acest personaj prinde formă concretă și asigură, prin prezența sa un teren ferm de manifestare al acțiunii scenice.

Tatăl, Bufonul Țăndărică, interpretat de Adrian Ciobanu, este o metaforă în sine: lumea lui e populată cu povești făcute să mascheze slăbiciuni. Duetul cu fracul, dar și prezența personajului în proiecție reprezintă momente în care devine evident faptul că substanța acestui bufon se manifestă într-o zonă de absență, de fugă, el este cel care ne amintește tot timpul că odată ce am atins ceva crezînd că e real, logica lumii din care vin personajele spectacolului transformă carnea în iluzie.

Alexandru Lucian Aron poate fi pe rînd: executorul judecătoresc care, de la îndeplinirea responsabilităților profesionale, pînă la pulsiunile sexuale acționează ca o mașinărie ce indică fără greș specificul lumii pe care o reprezintă; poate fi Moartea pe catalige, care generează coșmar dar și eliberare, se poate transforma însă și în identitatea porcină, în forma grotescă pe care o ia Frau Hitz, directoarea școlii unde singurătatea Aglajei țese noi coșmaruri.

Olimpiu Blaj creează un personaj care îi va urmări multă vreme pe spectatori: mătușa Reta, prezență concomitent fragilă și plină de forță, o sinteză perfectă între masculinitate și feminitate, păstrînd în același timp toate mărcile căutării unei identități eliberatoare. Creat printr-o strategie a contrastelor, acest personaj este cel care ne vorbește, prin simpla prezență fizică, despre mecanismele morții, despre imposibilitatea de a separa definitiv contrariile.

Ștefan Lupu este pe rînd Costel, iubitul discret al mătușii Reta, dar și personajul Pepita, care o aruncă pe Aglaja într-un striptease de stări care, înainte de a-i dezveli trupul, decojește straturi afective ce-i acoperă tragismul de esență. În ambele ipostaze, Ștefan Lupu prezintă identități bine conturate. Avînd în vedere că, pe lîngă rolurile interpretate, este și semnatar al conceptului și coregrafiei,  putem afirma că Aglaja este un spectacol care ni-l prezintă pe Ștefan Lupu în complexitatea și maturitatea sa artistică.

Drumul din Aglaja se supune unei geometrii prin care sunt trasate spirale, drepte, linii frînte ca umbra trapezului atîrnat de plafonul circului, cercuri care descriu dorul de țara de origine, simbolizat de casa cu găini ce nu va sta niciodată pe un teren solid într-un „acasă” regăsit, sau de mămăliga ce amestecă în procesul fierberii sale lumile  personajelor.

E un drum ce se ascunde în final în spatele lacrimilor suspendate într-o dimensiune la care accesul ni se taie brusc, o zonă străină gravitației familiare celor ce își simt tălpile pe pămînt. Genele prelungite sub ochii Aglajei par două lacrimi stilizate. Ele nu cad, ci rămîn suspendate pe tărîmul dintre lumi al obrajilor. De cealaltă parte a lacrimilor încremenite ca două frînturi de veșnicie pe chipul ei nu știm ce e și nu vom afla. Poate e doar adîncul apei care înghite parcursul copilului alergînd spre tangenta la cercul unei alte vîrste. Sau e poate doar un cîntec despre ciupercuțe și moarte.

Gina Șerbănescu este critic de artele spectacolului.

Foto: Adi Bulboacă