De ce ne merităm politicienii
Am cumpărat deunăzi O istorie sinceră a poporului român de Florin Constantiniu. Are patru prefeţe – cîte una pentru fiecare ediţie, a mea fiind deci a patra. Le-am citit în ordine invers-cronologică, de la cea mai recentă la cea mai veche, cum de fapt apăreau și în carte. Las’că e foarte interesant cum ideile autorului se modifică de la o prefaţă la alta – nu ca sens, ci doar ca formă și expresie. De exemplu, cea legată de sinceritate, care la prima ediție se ciocnea contondent de criticile oponenților și reclama o serie de experienţe livreşti concrete, pentru ca la ediția a IV-a să ajungă la un balans foarte interesant, de parcă între timp istoricul învăţase să își învingă adversarii cu propria lor forţă. Aşadar dincolo de unduirile prefeţelor, citesc în prima, unde concretului încă i se mai spune pe nume, despre obiceiul cocoloşirii de sine cînd ar trebui să ne recunoaştem deschis partea de responsabilitate.
Ni s-a întîmplat ce ni s-a întîmplat uneori de-a lungul istoriei şi pentru că am fost laşi, sau leneşi, interesați sau dimpotrivă, dezinteresaţi, colaboraţionişti sau de-a dreptul trădători. Nu cu toţii, aş preciza, dar în mod clar cutare şi cutare dintre noi, membrii nației, care ne puteau fi la acel moment, de exemplu, taţi sau unchi. Tradusă prin obnubilarea din manuale sau istoriografie, cocoloşirea nu ne-a lăsat să vedem din vreme că şi politicienii sînt oameni, şi nu orice fel de oameni, ci oameni ca noi. Noi avem tendinţa să nu ştim, ba chiar să ignorăm sau să ascundem că în cutare sau cutare moment „calculele meschine ale politicienilor”, cum le zicea Florin Constantiniu, au dus la dezastru. Dacă le-am fi ştiut, dacă ne-am fi ştiut stofa, probabil că nu am mai cădea așa de des pe spate la cît de jalnici sînt politicienii din prezent, la ce aberaţii pot să spună sau să facă, la ce jocuri sînt dispuşi să intre. Nu mă refer aici cu nici un chip la infractori și corupți, ci la culpele morale, mai grele sau mai ușoare, care, aglutinate în magma politică, pot împinge lava istoriei într-o direcție nedorită.
Cred că una dintre consecinţele ignorării unor anumite mecanisme şi cauze ale faptului istoric este decontată azi, cînd părem dezarmaţi şi lipsiţi complet de realism la evaluarea scenei politice. Fără un exercițiu al nuanței morale, aplicat pe materialul istoric personal, nu poți avea pretenții la evaluări mai fine ale clasei politice din prezent. Fără un astfel de exercițiu, nu dispunem de mai nimic între „huo” și „bravo” cînd aflăm de o acțiune controversată a unui politician din ziua de azi. Văd pe Facebook ce clivaj s-a creat între aceste două exclamații care în absența unei punți de trecere, se potențează reciproc în mod constant. Așa că avem aici de-a face cu un fel de principiu al proporționalității gurii căscate. Surprinși și parcă mereu nepregătiți, cu gura la fel de căscată rămînem şi cînd aflăm cum cutare erou naţional, colectiv sau individual, a dat cu bîta în baltă, şi cînd vedem ce face şi ce spune un lider politic de azi. Dar dacă primul fapt nu ne-ar mai surprinde, pentru că l-am fi ştiut, l-am fi înțeles și l-am fi asumat, s-ar putea ca și la cel de-al doilea să nu mai fim, proporţional, tot aşa de uimiţi.
Observația de mai sus se leagă de ceea ce am auzit zilele trecute de la profesorul Vintilă Mihăilescu într-un interviu la TVR. Spunea distinsul sociolog că e normal ca la nivelul discursului public anumite adevăruri istorice să fie voalate, face bine la încrederea de sine a comunităţii. Dar, afirma tot el, asta nu înseamnă că istoricii – şi bănuiesc că şi intelectualii în general, ar fi admis el dacă ar fi fost solicitat – nu ar trebui să ştie cum a fost de fapt. Aş spune că în mare lucrurile aşa şi stau. Pot să confirm din experienţă directă că mulţi dintre istoricii pe care am avut plăcerea să îi cunosc în ultima perioadă, tocmai pentru că știu materialul clientului, sînt printre cei mai echilibraţi analişti ai scenei politice actuale (pe care, apropo, nici o televiziune nu îi invită, presupunînd că şi ei s-ar lăsa invitaţi). Dar parcă nu e suficient. Parcă tind să îl simpatizez pe Florin Constantiniu cu încercarea lui de sinceritate, chiar cu riscul de a aduce mici daune imaginarului colectiv. În definitiv, ce s-ar putea întîmpla? Cine a fost cu adevărat erou, fără compromisuri și căderi, va fi și mai apreciat. Iar ceilalți sigur nu vor cădea de pe piedestale; că doar „oameni au fost și ei”. Vom realiza în schimb cît e de greu să fii corect pînă la capăt. Am deveni probabil un bob mai înțelepți și mai nuanțați. Și laolaltă cu noi, și politicienii vor avea aceeași șansă.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România.
Foto: Soldați români pe Valea Oituzului, 1917. Sursa: Muzeul Militar Național.
