De ce iubesc limba germană

(Apărut în Dilema veche, nr. 90, 7-13 oct. 2005)

Primul meu gînd de recunoştinţă egoistă pentru limba germană stă într-un fapt de viaţă: pentru că am împlinit recent 50 de ani, şi doar Johann Wolfgang von Goethe, într-o proză ipocrit optimistă, unde le recomanda cu umor fardurile, a scris despre bărbaţii la 50 de ani, dîndu-le şansa pe care Honoré de Balzac a rezervat-o doar femeilor la 30 de ani. În limba germană mai ai deci speranţe, ca bărbat, şi la 50 de ani.

Limba germană mă însoţeşte, apoi, ca o iubită infidelă, din capul locului. Nu este doar iubita infidelă, obligatorie, a bărbatului de 50 de ani, ci doamna de necucerit vreodată. Dacă nu este limba maternă sau paternă, ci doar limba învăţată, germana îţi face mereu declaraţii de dragoste, fără să ajungi s-o cunoşti vreodată cu adevărat. E de fiecare dată altfel, în poezie sau filozofie, e mult mai uşor să-i vorbeşti decît să-i scrii, e blondă la Hamburg dar atît de brunetă printre urmaşii baiuvarilor, e Lotte la Weimar, Marlene Dietrich la Berlin şi Rommy Schneider la Viena.

Idealul ilustrat doar de Elias Canetti, probabil, este să fii ca evreu sefard, cetăţean englez, să te naşti la Ruse, să te alăpteze o româncă şi să vorbeşti şi să scrii toată viaţa doar în limba germană. Sau Dostoievski, care între două romane apocaliptice scrise la Sankt-Petersburg îşi încarcă memoria combinatorie la cazinoul de la Baden-Baden, sau Vladimir Nabokov, care scrie Mashenka la Berlin, în primul său exil post-ţarist, cea mai frumoasă poveste de dragoste rusească în exil, sau mai ales Kandinski, care reinventează limbajul pictural la München, lăsînd limba germană şi limba rusă să se odihnească, privind. Aşa a făcut şi Caragiale, la Berlin, unde între două şvarţuri şi scrisori băşcălioase despre Delavrancea, s-a lăsat furat de muzica lui Wagner. Ca să nu mai vorbim de preferatul meu absolut: George Manolescu, a cărui memorie reabilitată ar putea servi ca model de convertire pozitivă şi unor compatrioţi români surprinşi în flagrant delict la Karstadt, cu mîţa-n sac.

Manolescu se naşte la Ploieşti, e frumos, inteligent şi inventiv. Emigrează după primul război mondial, bineînţeles la Paris. Aici îşi descoperă vocaţia de cel mai temut şi fermecător hoţ din Europa Orientului Expres. Fură bijuterii scumpe şi deturnează depozite bancare preţioase la Monte-Carlo, New York, Londra şi Hamburg. Este arestat greu şi tîrziu în Germania, unde stă în închisoare la Frankfurt, cîţiva ani buni. Acolo, spre bătrîneţe, îşi scrie faimoasele memorii care apar în ediţii succesive sub numele Der Mann mit dem blauen Gehrock. Personajul său autobiografic devine personajul livresc Felix Krull, din romanul lui Thomas Mann. Această transfigurare miraculoasă a aventurii existenţiale a tînărului ploieştean Manolescu în tînărul renan Krull îmi apare drept cea mai reuşită expulzare a unui apatrid român spre Parnas, via limba germană. Şi asta se numeşte Uniunea Europeană.

Limba germană este al doilea înveliş al copilăriei mele. Născut la Sibiu, în maternitatea construită de austrieci la începutul secolului XX, pe Harteneckgasse, devenită strada Cetăţii, locuind pe bulevardul Malinovschi, fosta şi viitoarea Heltauerstrasse, apoi elev în "oraşul de jos" cu case scunde înconjurate de grădini, locuite de meseriaşi şi florărese, pe nume Thiess şi Kauss, înconjurat de saşi şi săsoaice, austeri şi indiferenţi, blonzi şi culţi. Duminica mergeau, în pantaloni scurţi, cu tata şi mama la Hohe Rinne în drumeţie, vara mîncau supă de mere şi chimen, iar iarna se îmbrăcau în Hans şi Gretschel, de carnaval. Modestia şi vrednicia lor, muzica în casă, la pian şi flaut, întîlnirile mamelor vinerea după-amiaza, revistele Bravo şi Stern aduse în pachetul cu helănci, automobilul Borwart-Isabela al familiei Reisenberger, ani în şir, acest neam demn, tăcut, de istorici şi corişti, cu cele mai frumoase fete şi mai bune prăjituri din Transilvania, a fost istmul unei lumi întrevăzute şi dorite. Era Europa baronului Brukenthal, a protestantismului capitalist, a demnităţii în suferinţă, a plecării definitive. Unul din cele mai mari cîştiguri ale vieţii mele, trăind mai tîrziu 20 de ani în Germania, a fost ca astfel să-i fi înţeles mai bine pe cei alături de care m-am născut şi am copilărit la Sibiu. Mica şi trainica lor Germanie din mijlocul României a fost şi a rămas, chiar şi după plecarea lor, cecul în alb al Europei, la poalele Alpilor transilvăneni. Cu accentul lor medieval şi chipurile de mandarini ale episcopilor din cripta de la Biertan, cu vecinătatea lor tolerantă, demnă de încredere şi tristă, saşii noştri sînt pentru mine cei mai buni dintre români. Le resimt absenţa ca un copil orfan.

Limba germană este o provocare metaforică. Moartea în germană este de genul masculin. Viaţa are genul neutru. Luna e masculină, soarele feminin. Teroarea ţine, iar, de bărbaţi, la fel ca salata. Crumpenii şi paradaicile sînt austrieci, iarmarocul şi "Rusisch elegant", germane. Şi toate acestea, la care se adaugă Carmen Sylva şi Hohenzollern-ii catolici, au devenit româneşti. Pînă şi "parizer"-ul nostru le face să zîmbească pe tantele Emma, la umbra Metro-ului în floare.

(text rostit în cadrul dezbaterii "De ce iubim limba germană", organizată de Ambasada Republicii Federale Germania la Bucureşti cu ocazia "Zilei europene a limbilor")