În perioada 7-10 martie 2019, Festivalul Jazz In Church de la Biserica Lutherană Evanghelică din București construiește seria sa bine cadențată de opt concerte cu artiști „de import“ și două cu „autohtoni“, între care și ludicul matineu Jazz For Kids.

Episoadele cu muzicieni străini sînt, în majoritatea lor, premiere ale Festivalului, dar avem și bucuria unei revederi cu prieteni constanți ai evenimentului, prezenți, firește, alături de un nou proiect.

Publicul fidel déjà singurului și consacratului Festival de Muzică-spusă-și-Jazz, care – cu stăruință, dăruire și fler se întîmplă într-o Biserică bucureșteană – așteaptă, fără îndoială, cîteva rînduri care să anunțe datele și, mai ales, vedetele, căci locul este, vedeți bine, întipărit temeinic în conștiința și amintirile spectatorilor celor șase ani de experiențe muzicale celeste. Drept pentru care facem cunoscut rezultatul strădaniilor organizatorilor, Asociația JAZZ.RO, care, pentru ediția ce stă să (vă în)cînte, propune, ca în fiece episod al acestui mare serial, artiști maturi, dar și în devenire, care se adună la festival sosind din cele mai surprinzătoare puncte geografice, unele poli redutabili ai jazzului, altele o neașteptată revelație, toți protagoniștii fiind exemplari prin natura muzicii pe care ne-o propun și ne-o oferă „pe viu”, precum și prin calitatea, originalitatea interpretării.

Citiți aici prima parte a acestui articol, şi aici a doua. Iată cine, cum, cînd și, mai ales, de ce (să nu lipsiți):

Ziua 3, sîmbătă, 9 martie

1^st set: Rain Sultanov / Isfar Sarabski (AZ)

Fără îndoială, întîlnirea cu instrumentiștii din Azerbaidjan, „Țara Focurilor”, este o surpriză, o curiozitate care merită satisfăcută, spectacolul în duo saxofon/orgă, semnat de unii dintre cei mai cunoscuți și interesanți artiști din acest teritoriu, atît de exotic nouă, fiind mai mult decît o premieră pentru public, avînd și valența de a ne lămuri dacă protagoniștii, ambii de origine din Baku, sînt cu adevărat (j)azzeri.

Rain Aladdin Sultanov (1965) provine dintr-o familie de muzicieni, este școlit temeinic în muzică clasică, antrenat serios în fanfara militară, dar orientat iremediabil către jazz, fiind un admirator al școlii americane, ale cărei influențe sînt prezente în opera sa, în tehnică și rigoare. Îi este recunoscut meritul de a fi valorificat patrimoniul muzical al țării sale în albumele sale, dar și cel de a fi dezvoltat scena națională de jazz și întreaga comunitate ce vibrează în jurul acestui fenomen, atît prin activitatea sa, cît și prin marele festival de jazz pe care l-a demarat și căruia îi poartă, anual, grija.

Isfar Sarabski (1989), pe de altă parte, aparține unei alte generații, cea asupra căreia școala sovietică și-a pus amprenta doar în trăinicia educației, el reușind să stăpînească magistral toate instrumentele cu claviatura, să cîștige astfel Concursul de Pian de la Montreux, avînd și libertatea absolută de a își seta sursele de inspirație și de a își canaliza creativitatea în oricare dintre sensurile posibile. Așa au luat naștere Isfar „cel acustic“, pianistul de muzică clasică, organistul, bursierul de la Berklee Music College, dar și geamănul „cel electric“, care are cîte ceva dintr-un DJ extraterestru, dintr-un inginer de sunet sci-fi și dintr-un compozitor cosmonaut de secol XXII. Ambii gustă din plin succesul și promit enorm.

Întîlnirea dintre Rain Sultanov și Isfar Sarabski s-a materializat în proiectul „Cycle“, gravat pe disc în Germania în urmă cu un an, dar imprimat într-o biserica din Baku. Este vădită oportunitatea derulării acestui Cycle și aici, în Biserica Evanghelică din București, pentru a se relua acest dialog liric între doi muzicieni atît diferiți, cît și asemănători, care dau viață unui univers muzical mult mai complex decît am putea anticipa, unde saxofonul, orga de biserică și pianul (cele două claviaturi îl au, simultan, pe Isfar la comandă) formează o magie rară pe fundalul atmosferei sacrale, ce predispune la introspecție. Avem un număr foarte mic al colaborărilor saxofon-orgă de biserica, cea mai notorie fiind cea semnată, cu mulți ani în urmă, Garbarek/Johnsen, peisaj sonor devenit cult pentru cunoscători, la care, involuntar, (j)azzerii se raportează. Aceștia din urmă rezolvă însă, din alăturarea instrumentelor, sentimentelor și cadrului religios, complet altfel ecuația portativ-trăire-pasiune, conducîndu-ne adesea către o percepție optimistă, unde spectatorului i se insuflă o afectivitate vecină evlaviei, cît și o indicată dispoziție meditativă.

2^nd set: Edmar Castaneda (COL)

Atunci cînd te naști în arealul Macondo, cutreieri imperiul Narcos, ești motivat precum John Leguizamo sau Shakira să cucerești Manhattanul, atunci cînd ești fiul unui alt muzician, de asemenea harpist, și vrei să pui țara natală și pe harta marelui jazz, atunci cînd, pentru a fi cel mai bun între foarte buni, te antrenezi, profesezi și te afirmi în New York, nu poți fi decît Edmar Castaneda (1978), cel mai cunoscut jazzman din Columbia și, fără dubiu, unul dintre cei mai inovatori și temerari actori ai scenei muzicale a epocii noastre.

„M-am născut ca să cant la harpă. E un dar de la Dumnezeu și, ca orice dar de la Dumnezeu, are un scop. Scopul muzicii mele este să Îl slăvesc și să le ofer oamenilor prezența Sa și dragostea Sa nețărmurită”, afirmă artistul, într-o (e)fuziune de sentimente înălțătoare, care ar părea că nu poate fi asociată, la o primă lectură, cu opera sa neconformistă de astăzi – jazz și world/jazz de cea mai bună calitate, improvizație și imaginație, totul cu o tehnică ieșită din comun, fantastică, albume pe care colaborează, dar mai cu seamă albume pe care le semnează din postura de lider, autor, compozitor, virtuoz.

Nu este Edmar Castaneda primul care aduce harpa în linia întîi a ceea ce urmărim cu interes în sunetele epocii noastre (între precursori numărîndu-se mai cu seamă Alice Coltrane, care, la finele anilor ’60, a plasat instrumentul în centrul incursiunilor sale în noi dimensiuni, universuri chiar), dar acest curajos muzician sud-american, impresionant prin sunet, dar și imagine – căci harpa sa, chit că aproape necunoscută jazzului, arată magnific în rol principal –, este printre cei mai valoroși din lume, astăzi, în ceea ce propune și reușește. El s-a „relocat“ în urmă cu un sfert de secol în capitala mondială a muzicii de actualitate, unde, după primele contacte cu artiștii acestui gen muzical – oarecum ne-columbian – a hotărît să li se alăture, inițial ca trompetist, dar mai apoi, depășindu-și cu celeritate inhibițiile, a propus scenei de jazz latin newyorkez harpa, nebănuită încă să poată străluci în acel context. Îngemănînd ritmuri felurite, dinamică și o foarte largă fațetă de tonuri și tușee sonore, Castaneda apare pe discuri și în concerte cu Paquito D’Rivera, John Scofield, Joe Locke, Gonzalo Rubalcaba, Marcus Miller, John Patitucci, Hamilton de Holanda, și, așa cum a devenit foarte faimos, alături de electrizanta sa parteneră de succes – Hiromi Uehara, cea cu care formează unul cele mai spectaculoase duo-uri din ultimii ani. În plus, pe lîngă abordarea sa novatoare în limbajul jazzului, a compus lucrări simfonice pentru ansambluri de muzică clasică de pe mai multe continente. Pentru performanță absolută, producătorul francez de elită al harpelor Camac îl susține pe Edmar cu instrumentul realizat după cerințele precise ale artistului, modelul Llanera EC.

La București avem șansa nebănuită a unui recital, un one-man-show în compania acestui complex instrument, unde vom verifica noi înșine și capacitățile obiectului, și pe cele ale omului care l-a consacrat în jazzul secolului XXI. Citîndu-l pe Ari Hoenig, un foarte talentat toboșar și pedagog jazzal, aflăm că: „Au mai cîntat și alții jazz la harpă, dar eu nu am auzit pe nimeni în stare să facă lucrurile atît de bine precum Edmar. Este cel mai bun din cîți am ascultat!”