Cum era pe atunci

Apărut în Dilema veche, nr. 216, 6 aprilie 2008. Dosar: „Şi noi am fost pionieri”

În concertul memorial, o voce singulară, a părinţilor celor care au devenit pionieri în „epoca de aur”: „Cum era pe atunci?”. 

Stalin fusese omniprezent, ca un zeu viu. Faptele lui se ascundeau în interiorul unei ceţe magice. Orologiul de la Kremlin bătea orele vieţilor şi morţilor noastre. Interviurile lui erau de o scurtime care se întrecea cu a lui Yahvé („Poate fi menţinută Pacea? - Da!”). Gheorghiu-Dej fusese atotputernic, brutal, crud. Românii puteau să moară din ordinul lui. Puteau să se înalţe, dacă se umileau. Pumnul lui de fier te apăsa. Dar nu se gîndea la el toată lumea, tot timpul. 

Acum, lumea se gîndea la El şi la Ea. Neîntrerupt. Natura Lor era umană, nu divină. Aşa, profană cum era, ne coloniza spiritele, totuşi. Fie că Îl iubeai („Îmi place băiatul ăsta, spunea un avocat, ajuns tehnician la Automecanica. E bun român”), fie că-l detestai sau că-l socoteai nebun („Ce a mai spus Scornicel?”). Ei nu încetau să ne urmărească nici în vise. În ce o priveşte pe Ea, consensul era unanim şi negativ: ura. Unii spuneau că Ea era partea cea mai rea a răului, partea de umbră. În timp ce pentru alţii, El era cumsecade; dar ce folos, dacă Ea, nefasta, îl influenţa? Faţă de Ea, bărbaţii manifestau o arhaică teamă de castraţie, femeile - o invidie plină de dispreţ. 

Dacă aş fi ocultist, aş spune că un fluid iradia din persoana Lui, un ceva impregna atmosfera, lipicios-malefic, încît nu-l mai puteai uita. Nefăcînd parte din breasla mistagogilor, voi spune că era de vină propaganda. 

Cîte fotografii ale Lui apăreau într-un singur număr al

- pînă la cincisprezece. Opt, minimum. Evenimentele fericite (inaugurarea unei hidrocentrale) căpătau consistenţă numai fiindcă El venise acolo. Dar şi calamităţile naturale se judecau în aceeaşi optică: în realitate, cutremurul din martie 1977, cu miile lui de victime, nu a avut loc. Adevăratul eveniment (nu pretextul) a fost vizita Lui în locurile lovite. Dimpotrivă, unde nu era El, nu se petrecea nimic. Odată, a căzut un avion. Au fost şaptezeci de morţi. Nu s-a vorbit despre catastrofă. Dar surprindeau zecile de anunţuri mortuare în

„Mort la Oradea”. Oare izbucnise pesta bubonică tocmai la Oradea? Noi, românii, revendicăm un protocronism al experimentelor radicale. Sîntem inovatori întru ale utopiei vii atroce. Nu se cunoaşte un echivalent al reeducării de la Piteşti. Proiectul social al lui Ceauşescu, ideea unui despotism asiatic la porţile Orientului, où tout est pris à la légère, este originală, teribilă şi prin efecte, şi prin incongruenţă. De la reeducarea sadică pe scară redusă, tip Piteşti, s-a trecut la o reeducare soft, în masă. Erau moduri diferite de distrugere a pesonalităţii. El (şi Ea) trebuia să planeze deasupra unei mulţimi omogene. O sintagmă descria proiectul general: crearea Poporului Unic Muncitoresc. „Lupta de clasă”, vechiul concept comunist, era depăşită. PUM era un proiect comunist, dar integrator. Toată lumea trebuia să semene cu toată lumea. Se proceda la omogenizare prin triturare. Transilvania trebuia populată cu olteni. Maghiarii să fie împămînteniţi în Moldova. 

Intelectualii erau nevoiţi să adopte un stil de viaţă muncitoresc, muncitorii, să urmeze academii. Securiştii să devină doctori-docenţi. Conceptul de Partid-avangardă a clasei muncitoare devenise desuet. Ţara utilă trebuia să intre în Partid. Un proiect începea să fie pus pe picioare: instalarea de microfoane în toate apartamentele (Ea - spunea poporul - aprecia în mod deosebit strigătele produse în timpul îmbrăţişărilor drăgăstoase). Omogenizarea prin indiscreţie era un motiv încă şi mai pertinent de supraveghere, decît securitatea naţională. Numărul informatorilor, cu angajament, era mare. Idealul, niciodată atins, fiind ca întreg poporul să informeze. Toată lumea să toarne pe toată lumea. Fireşte, existau şi ireductibilii, cei ce nu puteau să arate normal. Şi ei - nonconformiştii, aristocraţii, foştii puşcăriaşi politici - puteau servi. Dînd informaţii. Li se permitea să fie puţin altfel decît ceilalţi, cu o mică condiţie: să contribuie la disiparea discreţiei, la dispariţia vieţii personale. 

...Limba. Limba română. Rebelă. Trebuia ţesălată, tunsă, adusă la gabaritul sloganului (Contrapartea: niciodată poezia română nu a fost atît de delirantă, de exuberant indiferentă la sens. Era o supapă de siguranţă la înfrînarea generală a expresiei). În limbajul de tipar existau cuvinte interzise. Astfel: „evreu” (în Orientul Apropiat eram imparţiali ca românu’. Se putea spune „iudeu”, cu un vag iz Dosoftei). Sau: „spermatozoid” (înlocuit în Magazin ştiinţific cu ingenios-pudicul „germenii vieţii”). 

...Sistemul se îndrepta, cu paşi vioi, spre perfecţiune... Dar... un dar dureros. Exista „Europa liberă”. Tot atît de prezentă ca El şi Ea. Seară de seară, membrii şi nemembrii de partid, lichele şi mari caractere, plugari şi ciobani, generali şi academicieni, cu radioul pe bufetul din sufragerie sau ascunzîndu-se în toalete, sub pleduri, cu un portativ „Mamaia” sau un masiv „Privighetoarea”, prin hîrîielile paraziţilor, ascultau... A doua zi, şopteau, să audă toată lumea ce a zis Ierunca. 

Insuportabil! Utopia nu era perfectă..., dar ar fi fost controlabilă. 

Ameliorabilă! Din păcate, existau aceşti „ciocnitori de pahare străine” care stricau armonia prestabilită. Un timp, li s-a aplicat conspiraţia tăcerii... Apoi, în faţa evidenţei dezastrului (ăia erau tot atît de ascultaţi ca şi El), a început o campanie, cam şovăitoare: o polemică prea vie ar fi dat şi mai multă apă la moară „ienicierilor”. 

...Şi în tot acest timp, viaţa vie continua. Utopia rece lua culoarea balcanismului, în ciuda seizilor. Poeţii poetizau, prozatorii nu erau toţi prozaici. Se traduceau Sonetele lui Shakespeare şi Lusiadele lui Camões. Metroul înainta. Oamenii stăteau la cozi, pentru aproape nimic, şi sufereau de frig. Şi toată lumea iubea. Era o vreme nu mai puţin venerică decît celelalte. Îngustimea spaţiilor casnice şi subţirimea zidurilor conferea dragostei un apreciat coeficient de risc şi de publicitate. Masiv, umanitatea secreta anticorpi. ...Cînd a început ura Lor împotriva poporului? În ziua în care Ea a exclamat: „Ăştia nu te merită! Unul ca tine se naşte o dată la 500 de ani!”. La marea repartiţie universală a statelor către Predestinaţi, Creatorul ar fi trebuit să-i atribuie Brazilia. Măcar Pakistanul. 

Puţin cîte puţin, a început decrepitudinea. România a contractat diabetul Lui. Bănuiesc că, de la o vreme, îşi dădu seama că este trecător. Îl înnebunea ideea ne-veşniciei, simţea cum se adunau primejdii. Şi atunci a apărut proiectul a ceva mare. Mare şi ornamentat. Baroc. Va fi Casa Poporului. Toţi meşterii ţării - lemnari, pietrari, ţesători, făurari şi aurari - aveau să fie puşi la lucru. Buldozerele vor dărîma. Macaralele vor ridica. Militarii şi ocnaşii vor trebălui cu sîrg piramidar. 

...Vor fi trecut o mie de ani. Oraşul se va fi petrecut în lut. În mijlocul nimicului, o ruină, mai mare ca Borobudur, mai labirintică decît Cetatea Interzisă. Amatorii de expediţii primejdioase se vor rătăci prin încăperi, prin canale, printre coloane şi scări de marmoră, duhnind de un indescriptibil miros baroc. Ca un bolnav incurabil cerşind eutanasia, palatul va implora demolarea. Dar nimeni nu-i va acorda pacea. Numele celui ce l-a ridicat va fi uitat, dar nu şi amintirea de beton, antiseismică pînă la supremul cataclism. Într-un fel, Ei îşi vor fi dobîndit nemurirea, după ce uitarea va fi acoperit acele trupuri sîngerînde, la zid, prefăcute în spectre, care nouă, azi, ne umbresc conştiinţele.