Cum au făcut pisicile războiul

Cartea Viaţă şi destin (Polirom, 2010) a lui Vasili Grossman nu poate fi citită cursiv. Mai mult, sînt două şiruri de întreruperi ale lecturii. Te întrerup meditaţiile despre destin, mari, filozofice. Şi te întrerup din citit înfiorările pentru faptele mărunte ale vieţii, micile umbre proiectate pe marele zid al morţii din Rusia anilor ’41-’42. Din prima categorie ar fi scrisoarea mamei către fiu; ultimul ei rînd e scris din coloana spre camera de gazare. Sau descrierea atît de expresivă a căderii în dizgraţie şi a marginalizării într-o întreprindere comunistă. Sau logica ascunsă şi contorsionată a proceselor înscenate tipice anului 1937, izbitor de asemănătoare cu cea găsită de Arthur Koestler cu 20 de ani înainte, deşi Grossman probabil că nu citise Întuneric la amiază. Sau capitolul despre cercurile binelui (cum sînt şi cel nazist şi cel comunist, care nu doresc altceva decît să se extindă, un gest aparent nobil, fiind vorba de „bine”, dar de fapt letal, fiind vorba şi de suprimarea a ceea ce e în afară şi nu se pliază pe definiţia binelui din cerc). Sau cel despre libertate, pus în gura personajului favorit al lui Grossman, fizicianul Viktor Strum, un subiect reluat şi dezvoltat în cealaltă carte mare a autorului, Panta Rhei.

Din a doua categorie, a întîmplărilor, exemplele pot fi nenumărate. E lumea războiului aproape sacerdotal din casa 6 bis, punct de tangenţă a fronturilor sovietice şi germane din Stalingrad. Sau e lumea celor din sala de aşteptare de la Lubianka, închisoarea securităţii, unde oamenii încercau să afle de rudele dispărute nu în prizonieratul german, ci în cel de acasă. Mă opresc însă, din toată vastitatea volumului de 900 de pagini, la micile întîmplări ale unui personaj secundar, dar aparent neaşteptat al cărţii: pisicile. Pisici mari şi mici; motani şi mîţe; pisici de pripas şi pisici de apartament. În Viaţă şi destin, nici un animal nu e folosit mai mult ca pisica, care apare pînă şi în fundalul scenelor de război, de o violenţă extremă. Apare sporadic şi cîte un cîine, un cal sau o găină. Dar frecvenţa apariţiei pisicii sare în ochi. Sînt tuşe fine şi repezi de viaţă, în care pisicile sînt pretext pentru candoarea şi cruzimea omenească, augmentate de evenimente. Voi reda simplu, prin citate, momentele acestui personaj colectiv din cartea lui Vasili Grossman.

„Cîndva, avuseseră o pisică care, la prima fătare, nu putea să nască un pisoi şi, pe moarte fiind, se tîrîse spre Strum miorlăind prelung şi uitîndu-se la el cu nişte ochi luminoşi, larg deschişi. Dar acum pe cine să rogi, pe cine să implori, sub acest enorm cer pustiu, pe pămîntul acesta prăfos, necruţător?” (p. 92)

Nemţoaica Jenny Henrichovna Henrichson e deportată pe considerente etnice, iar în urma ei vecinii neaoşi ruşi îi opăresc cu apă clocotită motanul, care „se topea după ea, şi cu toate că era un animal ursuz, cînd o zărea pe bătrînă se transfigura, devenind mîngîios, chiar zglobiu.” (p. 112)

„De cînd avem şi noi acasă un motănaş, aud şi eu glasul mîngîios al nevesti-mii” (fizicianul Viktor Pavlovici Strum, vorbind mai în glumă, mai în serios, despre soţia Liudmila Nikolaevna, p. 131)

Liudmila Nikolaevna ajunge la mormîntul fiului ei şi pare că nu realizează că Tolea a murit, „la fel cum o pisică, în momentul găsirii puiului ei mort, se bucură, îl linge.” (p. 148)

„Apoi, avionul său de vînătoare va ateriza și într-o clipă se va ivi, va lua ființă un nou aerodrom, o așezare rurală sau muncitorească cu bătrînele și fetișcanele de rigoare, cu lacrimi și glume, cu motani rămași pleșuvi din pricina cicatricelor dobîndite în încăierări, cu alte povestiri despre trecut, despre colectivizarea totală, cu alte gazde, bune și rele.” (p. 159)

„Ia vezi, jidane, zicea Kolka, ce semăna cu un sprinten motan sălbatic cu ochi scăpărători, ia vezi, căzătură, că mă calci pe nervi.” (p. 178);

„Dimineața, mama lui pleca la lucru. El se ducea la scara de serviciu și turna o ceașcă de lapte într-o cutie în care fuseseră conserve de crabi, lucru știut de o pisică cerșetoare, slabă, cu coada lungă, subțire, cu botul palid și niște ochi mereu plînși. Odată, o vecină i-a spus că în zori veniseră niște oameni cu o ladă și au dus, în sfîrșit, slavă Domnului, la institut acea respingătoare pisică a nimănui. — Unde vrei să te duc, unde-i acel institut? E ceva cu totul absurd, uită și tu pisica aia nefericită — îi spunea mama privindu-l în ochii care implorau. Cum ai să trăiești tu pe lume? Nu se poate să fii atît de vulnerabil.” (p. 202)

„(...) În locul unde fusese beciul acela, un avion sovietic de bombardament pe timp de noapte lansase o bombă de tip greu și nu mai rămăsese nimic nici din băbuță, nici din nepoțică, nici din capră, și nici din cămașa și chiloții lui. A găsit doar, între bîrne spintecate și bucăți de moloz, un pisic murdar. Acesta arăta ca vai de el, nu cerea nimic și nu se plîngea de nimic, socotind probabil că acele tunete, foamea și focul sînt adevărata viață pe pămînt.” (p. 248)

Despre acelaşi pisic, cîteva zile şi pagini mai încolo: „Nemţii au ţinut casa sub tir de artilerie pînă pe înserate, trei inşi erau răniţi, un perete interior se prăbuşise, astupînd ieşirea din pivniţă; aceasta fusese degajată, însă un proiectil a prăvălit din nou o bucată de perete care a astupat iarăşi ieşirea, şi iar au început oamenii să înlăture de acolo molozul. (...) Apoi ea  a observat că pisicul a coborît tîrîş din aşternutul lui. Labele de dinapoi îi erau ţepene şi se tîra numai pe cele dinainte, grăbindu-se să ajungă la Katia (telegrafista grupei care apăra casa nr. 6 bis din Stalingrad, n.n.). Dar curînd a încetat să se mai tîrască, maxilarele i s-au căscat şi i s-au închis de cîteva ori… Katia a încercat să îi ridice o pleoapă lăsată. «A murit», gîndi ea, şi o cuprinse un sentiment de dezgust. Deodată înţelese că micul animal, cuprins de presimţirea pieirii, se gîndise la ea şi se tîrîse căutînd-o, aşa cum era, paralizat pe jumătate… Aşeză micuţul cadavru într-o groapă şi îl acoperi cu frînturi de cărămidă.” (p. 427)

„Cînd eram acasă, îmi închipuiam războiul cam așa: copii țipînd, flăcări pretutindeni, pisici alergînd. Iar cînd am ajuns la Stalingrad, totul s-a dovedit a fi întocmai.” (p. 250)

„Era evident că aparatele de fizică el le percepea ca pe nişte trupuri vii, la fel cum, uitîndu-se la o pisică, i se părea firesc să îi vadă ochii, coada, urechile, ghearele, să-i pipăie bătăile inimii şi să spună ce se află în trupul ei şi cu ce rost anume.” (p. 367)

„Jucenko (gardian la camerele de gazare, n.n.) încerca o fericită emoţie cînd ieşea la schimbul de dimineaţă şi aştepta coloana de oameni ce se apropia dinspre calea ferată. Întrucît deplasarea coloanei i se părea insuportabil de lentă, el scotea din gîtlej un sunet ascuţit, tînguitor, iar maxilarele îi zvîcneau uşor, ca la o pisică în timp ce urmăreşte nişte vrăbii prin geamul ferestrei.” (p. 555)

„Păi, sînt și nemți care nu-s răi. Cînd a trecut frontul pe la noi, la mine în casă au stat doi — un student și un pictor. Se jucau des cu copiii. Apoi, a stat un șofer, a adus cu el o pisică. Cînd se întorcea de la drum, pisica după el, că aducea slănină, unt. Zicea că ea îl însoțește chiar de la graniță. Ședea la masă și o ținea în brațe.” (p. 582)

„Într-adevăr, e ciudat că d-voastră înșivă nu sînteți în stare să conferiți propriei matematici sensul ei fizic. Asta-mi amintește de pisica din Țara Minunilor: mai întîi a apărut un zîmbet și abia apoi pisica însăși.” (p. 714)

„Cucoana e îndrăgostită ca o mîţă de dumneata, zise Jenia.” (p. 730)

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Luptele de la Stalingrad, 1941. Credit: The World War II Multimedia Database.