Copiii de la Iordăchianu, discuţiile despre poezie, mîncărurile cu mult mărar şi zarzărele

Articol apărut în Dilema nr. 534/2003

Cam acum un an, la Berlin, la o întîlnire literară, m-a luat gura pe dinainte şi-am spus că nimic, absolut nimic, nu poate şi nu merită să fie salvat din viaţa noastră petrecută sub comunism. Ba mai mult, că nu văd, ca Andrzej Stasiuk (un scriitor polonez din generaţia mea foarte cunoscut la Berlin), acele oaze "funny" din perioada ceauşistă. Scrisesem cu puţin timp înainte un eseu radical împotriva nostalgiei pentru comunism (urma să apară într-o antologie în Polonia alături de textele mai multor scriitori din ţări postcomuniste). Luată de valul generalizărilor (trebuia să vorbesc despre cum stau lucrurile prin ţărişoara mea, să fac puţină istorie, puţină sociologie), am cam uitat de mine. Adică mi-am adus aminte doar spre final că perioada dintre 1965 (cînd m-am născut) şi 1989 (cînd s-a terminat cu comunismul) a făcut parte, în fond, din viaţa mea. Despre viaţa asta a mea n-am mai apucat să scriu. Pentru viaţa asta a mea nu ajungea, în fond, un eseu. Acum citesc în şpalturi cartea lui Andrzej Stasiuk Cum am devenit scriitor, pentru care trebuie să improvizez o prefaţă. Ce om liber! Scriind despre viaţa lui ca viaţă a lui şi nu ca viaţa lui în comunism, scriind cu umor, cu detaşare despre întîmplările din "irealitatea imediată" a timpurilor comuniste, fără s-o facă pe victima şi fără aura aia adesea plictisitoare care apare atunci cînd scritorii vor să devină martiri. Un tip care nu-şi ia în serios suferinţa, ca orice învingător adevărat. Unul din speţa lui Jacques Vaché, care vorbea cîndva despre "inutilitatea teatrală a existenţei"...

"Cînd totul era rău, noi eram mai buni!", spunea undeva un scriitor, un filozof, de fapt, român şi contemporan, pe care mi-am permis să-l ironizez. Cînd totul era rău, oare în ce fel eram buni? Cine era bun? Dacă văd perioada de dinaintea lui '89 ca viaţă colectivă, cred şi acum că nimic nu era bun. Absolut nimic! Dacă te gîndeşti la viaţa ta însă, lucrurile se schimbă, măcar în sensul că ies din sfera lui bun-rău.

În 1987 terminam facultatea, aveam să fac o navetă cumplită (din fericire, doar jumate din săptămînă), cu sculat la 5, tren la 6, două autobuze hodorogite din Ploieşti şi Urlaţi şi ajuns la şcoala din Iordăchianu cam pe la 10, ore pînă la ora 17 şi apoi meditaţii pentru admitere la liceu pentru doi-trei elevi, benevol, încă două ore. Mi-aduc aminte de aşteptatul în gară, în staţiile de autobuz. Citeam tot timpul. Chiar dacă stăteam în picioare. Cînd stai în picioare şi citeşti, cuvintele intră altfel în cap decît atunci cînd stai tolănit, puţin nesimţit. La şcoală mă aşteptau nişte băieţi şi fete de 15-16 ani care o scoseseră afară cu bătaie şi scandal pe profa de fizică, proaspăt absolventă ca şi mine. D.p.d.v. sexual erau gata copţi pentru a construi rapid celula familiei. După ce terminau zece clase, cam asta şi urma. Rapid. Altfel, erau nişte copii. Semianalfabeţi, mulţi dintre ei. Mi s-a spus că sînt făcuţi la beţie şi de-aia aşa labili comportamental. Mi se dăduseră clasele mari pentru că eram cea mai tînără (cel mai tînăr trebuia să înghită tot, mie mi se trimiteau şi inspecţiile!). În prima oră a fost cam hărmălaie, nu era a bună! În următoarele noastre întîlniri, ca să-i anesteziez, am ţinut nişte lecţii despre literatură foarte, foarte... "alternative". Erau nişte discursuri super-neologistice, cu o informaţie specială (specioasă!), cu multe inserturi de literatură universală. Ţineam şi un fel de lecţii complementare de teoria literaturii distractivă. Cam aşa cum aş face şi azi, dacă aş avea o şcoală a mea, aşa cum aş face cu studenţii, dacă aş ştii că nu sînt obsedaţi de note şi de informaţia "organizată" întru formatarea lor definitivă. Erau mesmerizaţi puştii mei. Vorbeam româneşte, dar nu înţelegeau mare lucru. Din cauza asta era linişte desăvîrşită. Ascultau frumoşi şi cuminţi ca nişte îngeri. Cel mai rău dintre ei, de pe partea cealaltă a ferestrei, de-afară. Încăperea era la parter, ferestrele joase, iar el foarte neliniştit, nu reuşea să stea locului cinci minute. L-am lăsat să sară pe fereastră, să se ducă să alerge o tură. Da' nu s-a dus. Stătea acolo la fereastră şi asculta cu capul sprijinit într-o mînă. Parcă-l văd. Blonduţ şi mirat, uitînd de răutatea lui mică, trecătoare. Încet-încet, am folosit alte "registre". După o vreme ne înţelegeam binişor, eram pe aceeaşi lungime de undă. La orele de compunere ne distram tare de tot. În loc de temele din manual (gen "ţara mea" sau "Oraşul/Satul meu" etc.), le dădeam chestii aiurea: să povestească vise, să scrie despre obiectele din casele lor, să ţină jurnal (una dintre profesoarele din satul vecin, mama unui elev, s-a plîns directoarei, dar altfel n-am mai avut bătăi de cap). Cel mai mult le plăcea să se audă unul pe altul citind fragmente din jurnalele lor, adică lucruri despre ei înşişi. Buchiseau poticnit şi ceilalţi ciuleau urechile, aşteptau răbdători, emoţionaţi să se termine fraza. Aproape treiezeci de perechi de obraji şi urechi înroşite.

Ca premiu, m-am gîndit să le dau nişte pagini din revistele primite de la nişte rude din străinătate. Fetele aveau parte de pagini "cu modă", băieţii de pagini cu maşini. Ce se mai bucurau! Decupau maşinile sau pe "domnişoare" şi le lipeau pe caietele lor albastre sau pe ghiozdane. Se dădeau mari faţă de cei din alte clase. Făceau schimb. Pentru că unul dintre ei mi-a spus că n-a mîncat niciodată brînză topită, premiul lui a fost un tub cu brînză topită de la Bucureşti (un tub de brînză topită de la Bucureşti!). Am şi-acum undeva într-o pungă lucrările lor. Tonel, un băiat care ar fi putut să ajungă un scriitor cum încă n-avem, umplea de la o săptămînă la alta cîte un caiet întreg de jurnal. Abia aşteptam începutul săptămînii ca să-mi dea caietul. Stăteam sub cireşul încărcat al gazdelor mele pînă se lăsa întunericul şi citeam minunăţii. În camera rece, iarna, cuvintele lor puţine, frazele lor nefireşti, dar pline de farmec, îmi încălzeau inima. Apoi în autobuz, în tren şi încă o dată acasă. N-am simţit niciodată, în legătură cu vreo carte, atîta nerăbdare, atîta dorinţă. Niciodată nu m-au interesat în felul ăsta lucrările studenţilor mei de acum. Copiii scriau pocit, cu greşeli de gramatică, dar găseam întotdeauna în rîndurile lor acel fel de stîngăcie minunată, asemănătoare vieţii adevărate, şi care îmi dădea o stranie exaltare. Am învăţat o grămadă de la puştani. După ore, cîteodată, ne duceam la ciuperci sau stăteam de vorbă despre vrăjitoare, şerpi, nuci de argint care vin după tine trimise de maştere, despre sumedenie de ierburi al căror nume îmi era necunoscut, despre ei. Mă gîndesc că, dacă îmi faceam stagiul în Bucureşti (lucru imposibil, de altfel, pentru că oraşele mari erau de ani buni "îngheţate" pentru absolvenţii de universităţi), n-aş fi putut fi nici pe departe atît de fericită şi de liberă. A fost singura perioadă cînd mi-a plăcut cu adevărat să fiu profesoară. Făceam şi ore de franceză, uneori. Le povesteam filmele văzute la bulgari, ajutîndu-mă şi de pantomimă. Puştii ghiceau, aşa se mai prindea puţină franceză de ei, le plăcea, adică: franceza aia folosea la ceva, nu era numai aşa ca să exprime lucruri inutile legate de industrie şi agricultură. Dacă ar fi să-mi iau viaţa de la capăt, pe copiii de la Iordăchianu nu i-aş ocoli, chiar dacă ar fi, pentru asta, să mă scol la 5 dimineaţa, să iau un tren şi două rate nenorocite.

Din viaţa mea de liceană aş lua cu mine un sentiment - dacă sentiment e: subversivitatea. În adolescenţă făceam parte dintr-un grup de băieţi care scriau poezie. Erau frumoşi şi foarte deştepţi (între timp toţi au ajuns scriitori). Nu-mi imaginez viaţa mea fără ei. Nu ştiu ce fel de om aş fi devenit dacă nu mi-ar fi fost prietenii cei mai buni. Erau duri, erau limpezi la minte şi nu suportau îngenuncherea de nici un fel. Erau strălucitori, băteau la ochi oriunde s-ar fi aflat. Subversivitatea era unul din lucrurile care ne-a unit. Subversivitatea de zi cu zi, din dialogurile noastre, de la cenacluri, din poeziile noastre, un sentiment pe care nu-l leg de vreun gest eroic, ci de o stare de spirit continuă care scălda gîndirea. Îl leg de gîndire. Pe la sfîrşitul studenţiei, am auzit că au pus prin universitate manifeste anticomuniste, anticeauşiste. Au fost săltaţi de Securitate şi bătuţi. M-am supărat tare de tot pe ei. Nu-mi spuseseră nimic pentru ca să mă protejeze, s-au gîndit că o fată e mai puţin rezistentă, mai vulnerabilă...

Ce era bine cînd era rău era că ne vedeam destul de des, vorbeam mult, aproape numai despre cărţi şi scriitori, în contradictoriu, despre chestii sofisticate, filozofo-teoretice, aşa cum numai adolescenţii sînt în stare s-o facă, cu o pasiune dusă pînă la isterie. Cel mai mult vorbeam despre poezie. Nici nu-mi imaginez ce tot puteam să ne spunem unii altora, ore în şir, despre poezie. Chiar nu îmi imaginez! Poeţii lumii, mai ales cei tineri, de oriunde şi de oricînd, erau amicii noştri cei mai buni. Dacă m-aş fi întîlnit, prin nu ştiu ce minune, cu Arthur Rimbaud pe stradă, nu cred că m-aş fi mirat prea tare. Pe băieţi i-aş salva, dacă ar exista un save pentru trecutul meu. Pe ei şi pe toţi cei pe care i-am iubit.

Ce mai era bine atunci cînd era rău? Cînd era rău, atunci ca şi acum, era bine dacă mîncam: pepene roşu, cartofi prăjiţi, cireşe, pufuleţi traşi în ciocolată, măsline, roşii cu gust de roşie, fragi, mîncăruri cu mult mărar, zarzăre.

Simona Popescu este scriitoare.