Cenuşă şi diamant
Filmul Popiól i diament (Cenușă și diamant, Polonia 1958, regie Andrzej Wajda) rulează joi, 23 ianuarie, de la orele 19 (cu subtitrare în limba engleză), în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Georgiana Madin și Andrei Dudea.
Al treilea lungmetraj din cariera lui Andrzej Wajda și unul dintre cele mai cunoscute filme poloneze clasice, de multe ori lăudat drept capodoperă și apoi analizat (doar) tematic, Popiól i diament/Cenușă și diamant (1958) e o dramă istorică (unii ar zice tragedie) care îşi datorează existenţa – sau măcar forma finală – unor circumstanţe fericite.
Filmul lui Wajda ecranizează un roman de Jerzy Andrzejewski la zece ani după publicarea cărţii, în cel mai favorabil moment pentru a face un film onest: începînd din 1956, după o perioadă de cenzură stalinistă severă, era în sfîrşit posibil să se repovestească istoria recentă cu mai multe nuanţe de gri. Acţiunea e plasată în ultima zi de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial, adică la data capitulării Germaniei – care însă nu e o victorie totală, ci marchează începutul dominaţiei sovietice. Aşadar, schimbarea politică sugerată în Cenușă și diamant e, de fapt, schimbarea unei forme de stăpînire cu alta. Misiunea protagonistului, Maciek (Zbigniew Cybulski), e să-l ucidă pe Szczuka, un lider comunist local, deşi pe parcursul filmului e din ce în ce mai puţin convins că ucide pentru o cauză dreaptă sau că vrea să-şi trăiască restul vieţii luptînd. Însă trebuie spus că evoluţia psihologică e cea mai banală trăsătură a personajului lui, chiar dacă asta devine greu de văzut la mai bine de jumate de secol de la facerea filmului. Identitatea politică a lui Maciek e foarte clar delimitată în film – e un soldat din Armata Teritorială poloneză, cea care a luptat alături de Armata Roșie pînă la înfrîngerea germanilor, dar a coborît ierarhic brusc la sfîrșitul războiului, după venirea la putere a comuniștilor; criza de identitate a lui Maciek e o replică la scară mică a crizei Poloniei, a cărei identitate națională era amenințată de noua orînduire.
Dacă filmul e cît se poate de relevant istoric, nu e neapărat foarte precis – în sensul că realizatorii au lăsat cu bună știință să se strecoare în el anacronisme. Zbigniew Cybulski joacă îmbrăcat în hainele lui - după moda anilor '50, nu '40, şi care în niciun caz nu reprezintă vestimentaţia tradiţională a unui soldat polonez. Stilul lui de joc e influenţat de Method Acting, de introspecţia încordată a lui Marlon Brando în The Wild One (1953) sau a lui James Dean în Rebel without a Cause (1955). Şarmul lui e, în aceeaşi tradiţie, un amestec de inocenţă şi neastîmpăr. Wajda îşi aminteşte într-un interviu că a avut reţineri să-i lase actorului atîta libertate, că la început s-a temut că personajul va părea un fals; apoi a început să capete încredere că publicul nu mai e acelaşi ca cel de dinaintea războiului şi că probabil Cybulski îl intuieşte mai bine.
Cu alte cuvinte, Cenușă și diamant nu i se adresează acelui tip de spectator ca, de exemplu, un film de război american din timpul celui de-al Doilea Război Mondial – un spectator care are nişte valori ferme şi vrea să vadă cum înving la sfîrşitul filmului personajele cu valorile lui. De altfel, cum am insinuat mai înainte, patriotismul nu era la loc de cinste în Polonia. Jonathan Rosenbaum argumentează aici că filmul funcţionează acum şi funcţiona atunci datorită „efectului un pic anacronic produs prin suprapunerea sensibilităţii de la jumatea anilor '50 peste ce se întîmpla la jumătatea anilor '40 – mai precis, angoasă existenţială turnată peste senzaţia lugubră de epuizare de la sfîrşitul războiului”. Mai mult decît să fie eficient, anacronismul era şi un truc subtil de a păcăli cenzura – cîştiga empatia publicului pentru un reprezentant al Armatei Teritoriale pe care istoria oficială (a comunismului) trebuia să-l lase uitării.
Temele din Cenuşă şi diamant se repetă în multe alte filme de Andrzej Wajda, iar analiza micro-istorică, la fel – mult mai recentul Katyn (2007) e despre o execuţie în masă din 1940 a forţelor sovietice pe care autorităţile au încercat apoi să o arunce pe seama naziştilor. Ce e neobişnuit la Cenuşă şi diamant e stilul, cu sursele americane de inspiraţie (cele enumerate mai sus, plus filmul noir) şi cu moştenirea pe care a lăsat-o filmelor de artă de mai tîrziu. Deşi povestea e cît se poate de specifică şi greu de tradus în sensibilitatea americană – e un film de război în care eroii pot cel mult să încetinească aparatul birocratic –, tuşele poetice ale lui Wajda i-au impresionat pe regizori atît de diverşi ca Andrei Tarkovski, Martin Scorsese şi Francis Ford Coppola (după cum explică aici Michał Oleszczyk – cu spoilere!). Ar fi o simplicare să etichetăm filmul drept „universal”, dar are rezonanţa unei demonstraţii că forţele istorice – de orice fel – nu le pot anihila umanitatea indivizilor.
