Cel mai puternic stat din lume
Din trei încercări: care e cel mai slab stat din lume? Dacă v-ați oprit undeva prin Africa, stați pe-aproape că pe-acolo e. E o țară despre care nu prea aveați cum auzi la geografie din moment ce a apărut abia în 2011. E vorba de Sudanul de Sud, are vreo 12 milioane de locuitori, engleza ca limbă oficială și lira sud-sudaneză ca monedă. În vecinătate mai sînt și alte state „eșuate”, cum li se mai spune, cum ar fi Republica Centrafricană și ceva mai încolo Somalia. Clasamentul îl face de ceva ani buni (iată, de peste zece ani, din 2006), o organizație neguvernamentală din Washington, pe baza unor criterii cuprinzătoare, politice, sociale și economice. De pildă, se dau note pentru autoritatea statului, calitatea serviciilor publice, drepturile omului și statul de drept, emigrația creierelor, coeziunea elitelor, amploarea decalajelor, etc.
Din 178 de state, România e în 2017 pe locul 136 – precizez, cu cît e mai mare numărul locului, cu atît e mai bine. Undeva, la coada primului sfert, dacă întoarcem clasamentul. Nu e cazul de felicitări; mai sus decît România sînt Barbados, Costa Rica și Panama. Dar e totuși un progres. Dacă anii trecuți, împreună cu Bulgaria, deschideam lista celor mai slabe state din UE, în 2017 am ajuns să fim considerați mai stabili ca stat și decît Ungaria, Grecia, Cipru și Bulgaria. Diferențele sînt mici, dar de data aceasta sînt de partea noastră. Ca să nu mai spun că în 2006 eram pe locul 102.
Și revin acum la întrebarea cu răspuns din trei încercări: care e cel mai stabil stat din lume? Nu, nu sînt SUA, Marea Britanie sau, știu și eu, Japonia. E o țară europeană, membră a Uniunii Europene, și dau și un indiciu: a aderat în 1995. Și a ieșit mereu, de cînd se face acest clasament al statelor eșuate, drept cel mai stabil stat din lume. Este Finlanda.
O asemenea poziție nu se cîștigă însă prin niște alegeri miraculoase, în care iese un erou național, bun și drept, urmate de o genială politică de atragere a investițiilor, de descoperirea unui zăcămînt enorm de petrol/diamante și de dublarea salariilor la bugetul imediat următor. Pe finlandezi nu i-a lovit norocul. Ba dimpotrivă, au făcut slalom între Stalin și Hitler pînă cînd au scăpat de amîndoi. Secretul finlandez e o democrație profundă, care n-a fost impusă de nimeni din afară, care nu le-a fost predată de nimeni, la care finlandezii au ținut neîntrerupt, ani în șir, și la care au aderat cu toții, indiferent de alte disensiuni. Finlanda e dovada că democrația e o opțiune de succes, nu un rău necesar sau „cel mai mic dintre rele”, cum i s-a mai spus. Democrația este o valoare în sine, nu prin comparație. Pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, finlandezii nu și-au suspendat parlamentul. Nu au avut „căpitani” salvatori și nici rege infailibil, care să ia doar hotărîri providențiale. Mareșalul lor, Carl Gustaf Emil Mannerheim, mergea în parlament ca să i se aprobe acțiunile militare. Ultimatumul sovietic tot acolo a fost respins, și finlandezii au înfruntat Armata Roșie. Tot singuri au înfruntat și Wehrmacht-ul, în Laponia, după ce au întors armele. Și cu toate acestea, prin Helsinki nu au trecut niciun Panzer și nici un T-34, fiind, alături de Londra și Moscova, singura capitală de țară implicată în al Doilea Război Mondial care nu a fost ocupată de inamic. Și pe cînd încă se mai luptau cu germanii, în martie 1945, au organizat alegeri pentru că, iată, mandatul parlamentului precedent expirase.
Desigur, comuniștii erau și la ei pe val, ca pretutindeni în Europa, și în alegeri aceștia au luat aproximativ 25% din voturi. Dacă privim strict cifrele, la noi, în 1946, comuniștii au luat mai puțin, 68 de mandate din 414, adică aproape 17%, pentru că în alianța care a cîștigat scrutinul mai erau alte cinci partide. Diferența este însă că alegerile finlandeze au fost corecte, pe cînd cele din România au fost fraudate masiv, inclusiv cu concursul comuniștilor autohtoni și al multor veleitari care au mirosit momentul. În plus, celelalte partide finlandeze nu le-au făcut jocul comuniștilor, spre deosebire de partidele de fațadă din Blocul Partidelor Democrate, care se vor risipi în curînd în neant, după ce vor fi mimat pluripartidismul și democrația. E adevărat că România era pentru sovietici o miză mult mai mare decît Finlanda, dar fapt e că Moscova patina iarăși pe gheața finlandeză. Niște prăpădite de alegeri, în care însă finlandezii chiar au crezut, au ținut ursul sovietic la distanță. Da, Finlanda a fost trecută în rîndul țărilor învinse, ca și România. Da, a cedat sovieticilor o parte din teritoriu, ca și România. Da, a trebuit să plătească 300.000.000 de dolari despăgubiri de război, fix cît România. Dar cu mult tact, nici după război finlandezii nu au renunțat la democrație, cu toate presiunile și ispitele sovietice. Cu spatele la marginea hărții și cu URSS-ul întinzîndu-se de partea cealaltă, finlandezii au rezistat. Într-adevăr așa se forjează, între Hitler și Stalin, cel mai puternic stat din lume.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: Piața Mannerheim din Helsinki cu statuia ecvestră a mareșalului. Sursa: Wikipedia.
