Ce ne unește.... și ce pare să ne dezbine
Încercați să explicați unui prieten din altă emisferă ce se întîmplă zilele astea în România. Veți vedea că e aproape imposibil. Traducerea este zădărnicită de dublul limbaj. „Legile justiției” sună destul de inofensiv, nu? E greu de explicat ce se găsește sub acest nume; ce balauri își scot capetele sub sintagma inofensivă „noul cod penal”. Dar ia gîndiți-vă: „coaliția pentru familie”. „Voi acolo, în România, discutați despre definiția familiei?” mă întreabă prietenul meu de la antipozi. „Alte lucruri mai urgente nu aveți de discutat?” Cînd ajungem la „manualul unic”, omul e definitiv în ceață și orice încercare de explicitare e sortită pieirii.
Trăim într-o țară furată; e ca în povestea cu hoțul priceput care poate fura rogojina din dormitor, patul pe care dormi, oul de sub cloșcă. Așa și noi. Pînă ne trezim, descoperim că ne-au fost furate cuvintele. Mai vorbește dacă poți, cînd toate sintagmele sînt deja rezervate într-un joc nebunesc de-a „cuvintele care nu mai înseamnă nimic.”[i]
De ce credeți că singurul mesaj care mai ajunge să coaguleze nemulțumirea românilor este o înjurătură?
Furtul cuvintelor nu a început de ieri. Mai țineți minte „consensul” lui Iliescu? Avem nevoie de consens însemna, în traducere liberă, „opoziția să tacă din gură”. Dar pe „noi muncim, nu gîndim” care a ajuns brand de țară, acreditînd cumva ideea că „munca” un fel de roboteală sinistră și nereflexivă? În timp ce „gîndirea” se încărca cu conotații negative, pînă la nivelul la care practicienii gîndului, intelectualii, erau identificați ca principali dușmani ai poporului.
Dar „liniștea”? Un cuvînt atît de frumos, căruia i s-au tăiat definitiv aripile, undeva, la mijlocul anilor ’90. În noua-vorbă fesenistă, „liniște” nu mai însemna pace socială, ci un fel de băltire mioritică fericită, într-o dependență totală (economică și spirituală). Dar de „oameni de bine” mai știți? În principiu o expresie grăitoare, pe care am putea-o folosi în contexte semantice diferite (în basme, „om bun” e formulă ritualică de adresare); dar care a fost siluită în mod repetat pînă a ajuns să însemne cu totul altceva.
Înainte de fake news a fost limba de lemn. Deși sintagma aceasta, deja acreditată de specialiști, nu dă seama cum trebuie de profunda revoluție pe care degradarea limbajului a provocat-o lumii în care trăim. Limba de lemn evocă imaginea unui instrument alterat, osificat, ceva care și-a pierdut eleganța și suplețea (...o coadă de mătură?). Prin resemnificare ideologică limba devine un instrument al puterii. Dar teoria limbii de lemn nu explică fără rest golirea de conținut a cuvintelor. Degradarea continuă a limbajului ar putea să fie simptomul unei transformări mai subtile, mai profunde, și mai vechi.
Cuvinte respectabile nu se mai pot folosi, pur și simplu, pentru că au ajuns să însemne altceva. Doar cîteva exemple, cu care sînteți familiari: „tranziție” (umbrela generalistă a anilor 2000), „reformă” (cuvîntul care a ajuns să nu mai însemne nimic altceva decît o mulțime de politici sociale conflictuale și contradictorii, într-un proces care nu duce nicăieri), „justiție” (relativizat iremediabil de succesive încercări de politizare), „dreptate socială” (atît de citit ideologic și de dreapta și de stînga încît trebuie mereu redefinit). În afara cuvintelor care și-au pierdut sensul, limba română s-a umplut de sintagme care nu înseamnă nimic. Chiar dacă uneori au sonorități rezonante, sau înșelător familare, precum „statul paralel” sau „familie tradițională”.
Cum am ajuns aici? Au fost invocate tot felul de explicații. Slăbirea condițiilor de adevăr, asaltul relativismelor sau diferitelor tipuri de constructivism social. Degradarea limbajului predatează, însă, toate aceste mode intelectuale. E un fenomen pe care-l găsim deja descris, într-un eseu al lui George Orwell (Politics and the English Language), eseu publicat pentru prima dată în 1945. Orwell descrie degradarea progresivă a limbii engleze sub presiunea discursurilor propagandistice venite atît de la stînga, cît și de la dreapta. Acest efect, susține Orwell, nu este doar puternic și insidios ci și auto-reproductiv. Pe măsură ce limbajul devine tot mai urît, și tot mai golit de sens, „și gîndurile noastre se prostesc; analfabetismul limbajului potențează stupizenia gîndirii.” (Orwell, 1946)[ii]
Degradarea limbajului începe, după Orwell, cînd metaforele mor, transformîndu-se în sintagme golite de sens, cărora nimeni nu le mai poate descoperi referința. „Călcîiul lui Ahile”, „cîntecul lebedei”, „punctul arhimedic”, „turnul de fildeș” sînt astfel de metafore moarte. Dar acesta este doar începutul. Următorul pas este cel în care construcțiile verbale devin voit alambicate, construite parcă cu scopul de a oblitera sensul inițial al frazei. Apoi, discursul se umple de asocieri de cuvinte care provin din contexte diferite. „Democrația socialistă”, sau „democrația originală”, „democrația iliberală” sau „statul paralel” sînt bune exemple de astfel de sintagme de asociere care devine stereotipuri în discursurile politicienilor fără să primească, vreodată, vreun sens specific.
Un limbaj astfel deconstruit nu doar că se golește de sens, ci ajunge să vicieze gîndirea. Vorbirea se reduce la un pachet de module prefabricate pe care le folosim pe principiul lego-ului. În cuvintele lui Orwell, ajungem să vorbim „lipind unul de altul lungi șiruri de cuvinte alcătuite de altcineva,” fără un minim efort reflexiv. Rezultatul e o formă simplificată (rudimentară) de construcție argumentativă, din care sensul a dispărut. În timp, practica repetată a acestor forme rudimentare de raționament elimină complet efortul mental.
Dacă folosești expresii prefabricate, nu doar că nu mai trebuie să-ți bați capul să alegi cuvintele; nu mai trebuie nici măcar să-ți bați capul cu ritmul frazelor tale; expresiile luate de-a gata sînt deja aranjate în așa fel încît să sune mai mult sau mai puțin sonor... Metaforele stătute, analogiile fumate, expresiile idiomatice te scutesc de efort mental, cu singurul cost al vaguității, atît pentru ceilalți, cît și pentru tine. (Orwell, 1946)
Acesta însă, susține Orwell, este doar începutul. Începem cu un limbaj care se substituie gîndirii, cu vorbitori care se transformă, voit, în „mașini de vorbit”. Capacitatea de a scoate pe gură sintagme legate de o fluență aparentă, însă în a căror construcție gîndirea nu este în nici un fel implicată, are, pe termen lung, consecințe dramatice. Discursul fără sens ajunge să se auto-reproducă, să înlocuiască și apoi să domine gîndirea. Primele afectate sînt creaturile mimetice; în timp, însă, susține Orwell, substituirea limbajului purtător de sens cu bricolajul din expresii adunate de-a gata ajunge să se răspîndească universal, chiar și printre cei care „ar trebui să știe mai bine” care sînt pericolele unui astfel de traseu descendent. Ceea ce la început apare ca substitut convenabil, salvator de timp și efort „ca un pachet de aspirine aflat mereu la îndemînă” ajunge să se răspîndească dincolo de capacitățile noastre de a-l controla.
Adăugați la concluziile lui Orwell cîte ceva din ce s-a întîmplat în ultimii 60 de ani. Degradarea continuă a învățămîntului; ruperea punților de legătură între generații. Coexistența tipurilor de nou-vorbă manipulate propagandistic pe canalele mediatice, tot mai în lipsa unei alternative credibile și durabile a tradiției și a culturii. E de mirare că nu ne mai putem uni în jurul cuvintelor? Că alegem pentru a împărtăși stări de spirit mai degrabă înjurături, expresii vocale (și sterile) ale disperării?
Ce e de făcut? Mai întîi, să acceptăm realitatea. Apoi să începem procesul laborios și îndelungat de reconstrucție care trebuie să înceapă cu însăși limba română. Pornind de la ceea ce ne unește. Chiar dacă acest punct comun nu este, pentru moment, exprimat altminteri decît printr-o înjurătură.
Dana Jalobeanu este profesor de filozofie și istoria științei la Facultatea de Filozofie a Universității din București.
Foto: Andrei Ivan
[i] Despre furtul cuvintelor în prezentul imediat, vezi și articolul lui Gabriel Liiceanu, http://www.contributors.ro/editorial/ce-inseamna-„pana-la-capat”-liviu-dragnea/.
[ii] George Orwell, Politics and the English Language, Collected Essays, London: 1970.
