Booty Looting - Consistenţa efemerului

"Probabil că nu e o surpiză faptul că fotografia s-a dezvoltat ca mediu tehnologic în era industrială, cînd realitatea a început să dispară. Probabil că tocmai dispariţia realităţii e cea care a declanşat această formă de tehnică. Realitatea a găsit calea de a  se muta într-o imagine." (Jean Baudrillard, Photography or The Writing with Light)

"Voia să poată recunoaşte în fotografia sa imaginile pe jumătate amputate şi distorsionate şi, în acelaşi timp, să le resimtă irealitatea în forma unor întîmplătoare umbre de cerneală concomitent cu concreteţea lor de obiecte încărcate cu sens, forţa prin care ele vînează atenţia pentru a evada ulterior." (Italo Calvino, The Adventure of a Photographer)

Mitologia ca fluid al contextelor sociale şi artistice contemporane, problema identității, funcția imaginii fotografice, deconstrucția convențiilor scenice, granița fragilă dintre ceea ce trece drept adevăr și ceea ce este catalogat în mod curent drept minciună sînt doar cîteva din temele recentului spectacol semnat de Wim Vandekeybus, booty Looting, prezentat la Bucureşti în cadrul Explore Dance and Performance Festival 2012. Așa cum afirmă creatorul său, booty Looting (în traducere: a fura ceea ceea ce a fost deja furat) ne prezintă o situație de studio: putem vedea cu ochii noştri cum ceea ce se petrece în scenă este trecut într-o altă formă de existenţă, în imagini fotografice proiectate pe un ecran imens.

Prezenţa în scenă a unui fotograf care documentează ceea ce vedem aduce spectacolului o dimensiune care se situează în zona de tensiune dintre viaţă şi moarte, dintre ceea ce credem că vedem şi ceea ce pare că este. Convenţia este demontată pînă la nivelul atomar, sîntem prezenţi in inima deconstrucţiei, noi, ca spectatori fiind parte din ea.

Spectacolul, creat pentru patru dansatori, o actriţă, un actor, un fotograf şi un muzician care va crea mediul muzical live al spectacolului, se hrăneşte cu tema mitologiei recurente, care va fi regîndită de Wim Vandekeybus, pînă la deturnarea ei către o funcţie pe care iniţial nu o putem bănui şi cu care vom fi confruntaţi la finalul spectacolului.  Faptul că artiştii sînt prezenţi în scenă cu propriul lor nume introduce o formă atipică de ficţiune. Asumarea unor alter ego-uri în cadrul unei hărţi mitologice riguros trasate conduce treptat spre intrarea în ficţiune a identităţilor ce trec drept reale. De exemplu, reala Birgit Walter, modelată prin prisma mitologiei trasate prin intermediul unor jaloane atemporale precum Medeea, sau prin mituri construite în jurul unor personalităţi precum Romy Schneider sau Maria Callas trece printr-un proces de ficţionalizare al propriei identităţi care pune sub semnul întrebării însuşi conceptul de real.

Jerry, povestitorul cu strucutră de Proteus, care va asimila si va reînscena povestea lui Joseph Beuys (mai exact, faimosul performance I like America and America Likes Me) sau cea a regizorului Georges Clouzot şi a filmului său L’Enfer (nicicînd terminat) este mesagerul esenţei deconstrucţiei, a cărei semnificaţie o vom putea citi doar la final. Odată asimilate, miturile trebuie deconstruite, cărămizile din care este făurit edificiul ficţional al marilor bibliografii trebuie dărîmate pentru a ne întoarce la un unic gest simplu, primar, din care reconstrucţia poate începe.

Timpul se impune ca metaforă-umbrelă în cazul spectacolului: fie că e vorba de orizontul morţii trecut în ludic prin regîndirea convenţiei şi prin punerea sub lupa interogaţiei a ideii de adevăr în artă, fie că ne confruntăm cu dimensiunea mitologică ce transcende timpul, dar în acelaşi timp se fixează pe osatura temporalităţii dîndu-i consistenţă, fie că ne invîrtim în cercul pus în mişcare de dorinţa de a rămîne, de a dura prin prisma construirii unor mitologii personale, temporalitatea este păianjenul care ţese plasa în care este prinsă întreaga situaţie scenică.

Momentul în care Birgit Walter asumînd-o pe Medeea îşi ucide copii prin gestul simbolic al xeroxării chipurilor acestora (probabil una dintre cele mai puternice situaţii văzute vreodată pe o scenă, trebuie spus) şi proiectarea lor pe ecran după ce au fost fotografiate este un act etalon pentru ceea ce înseamnă funcţia imaginii în raport cu temporalitatea şi gradele ei. Clipa în care convenţia este bulversată prin fixarea în imagine a unui gest ce coagulează autenticitatea şi simulacrul, dă seama de ceea ce se poate numi consistenţa efemerului: curgerea timpului este prinsă într-o tăietură semnificativă, ce transcede decontextualizarea şi adună în ea sensurile generate de  indistincţia dintre real şi iluzie. Clipa încremenită în imaginea fotografică devine mesagerul a ceea ce durează, a ceea ce transfigurează  ce o precede şi îi urmează, prin îngheţarea ei în semnificaţia morţii simbolice.
 
Seria chipurilor Medeei proiectate pe ecran spre finalul spectacolului în timp real prin fotografia lui Birgit care, în scenă, îşi modelează prin machiaj chipul cu gesturi simple şi asumă posturi specifice unei şedinţe foto glam, se înscrie în aceeaşi economie a tensiunii dintre ceea ce este perceput ca real şi ceea ce este transfigurat în imagine.

Dansul vine să întărească această înrudire congenitală dintre efemer şi durabil: el este fluidul care străbate substanţa spectacolului, este motorul care pune în mişcare, alături de funcţia imaginii fotografice şi a mediului sonor creat de muzica live, maşina mitologică asamblată de Wim Vandekeybus. Corpul este acest loc al contradicţiilor dintre ceea ce trece şi ceea ce se doreşte veşnic, este cîmpul de luptă al semnificaţiilor născute din atemporalitatea de esenţă a miturilor şi pătrunderea lor în substanţa convenţiei.
Dintr-o dată, contextul scenic este scurcircuitat de un tînăr care ne povesteşte propria naştere pe care, se pare, şi-o aminteşte. Acesta este momentul aflat la originea demontării mitologiilor prezentate în spectacol. Gazda noastră, Jerry nu poate admite că tînărul poate fi crezut: se naşte astfel duelul dintre dorinţa de a fi real şi imposibilitatea ieşirii din simulacru, dintre aspiraţia spre autentic şi reflexul artistic al furtului de semnificaţii şi situaţii. Jerry ajunge să demonteze miturile fixate în substanţa spectacolului, dar şi orice tendinţă de mitologizare manifestată de protagoniştii spectacolului.

Tot ceea ce  a fost construit, simulat, arătat fără rezerve, scos din ascundere pînă la ultima componentă, decupat, fixat în paradoxul imaginii (concomitent expresie a efemerului şi clipă durabilă) este dus în punctul de origine al întoarcerii artei la condiţia primordială a jocului de copil. Goliciunea fizică de la final a povestitorului şi jocul său cu balonul reprezintă, de fapt întoarcerea la condiţia fetală ce face posibilă naşterea autentică a actului artistic, menit să reintre în cercul convenţiei şi al tensiunii dintre real şi simulacru, al imposibilităţii reconcilierii dintre identitatea autentică şi ficţionalizarea impusă de mecanismele mitologizante ale iluziei.
 
Semnificaţiile din spectacolul lui Wim Vandekeybus sînt departe de a fi epuizate aici. De fapt acest lucru nu e posibil şi nici nu trebuie să fie. Ne rămîn, după booty Looting, bucuria de a fi revăzut artişti de excepţie (şi aici trebuie menţionate numele tuturor celor aflaţi în scenă: Jerry Killick, Birgit Walter, Elena Fokina, Dymitry Szypura, Luke Jessop, Kip Johnson, Elko Blijweert, Danny Willems), de a ne fi înţeles rolul nostru de spectatori în structura actului artistic, de fi fost confruntaţi cu teme care ne vor ajuta să fim mult mai lucizi atunci cînd vom mai privi un spectacol.

Pînă la urmă, Wim Vandekeybus ne-a predat o lecţie de luciditate prin care am aflat că sînt mari şanse să fim plămădiţi în egală măsură din carne şi mit, din substanţa durabilă a efemerului prins într-o imagine fotografică, din bucle de cîte 15 secunde în care pozăm pentru ceva ce va fi demolat pentru ca reconstrucţia să înceapă.

booty Looting
Regie, Coregrafie, Scenografie: Wim Vandekeybus
Creat cu şi interpretat de: Jerry Killick, Birgit Walter, Elena Fokina, Dymitry Szypura, Luke Jessop, Kip Johnson
Muzică originală live: Elko Blijweert
Fotografie (Live): Danny Willems
Asistent-dramaturg: Greet Van Poeck
Light Design: Davy Deschepper, Francis Gahide, Wim Vandekeybus
Sound Design: Antoine Delagoutte
Coproducţie: Dance Biennale 2012 (Veneţia), KVS (Brussels, BE), Schauspiel Köln (Cologne, DE)
Mulţumiri: Archa Theatre (Prague, CZ)

***

booty Looting - THE CONSISTENCY OF THE EPHEMERAL

"It is perhaps not a surprise that photography developed as a technological medium in the industrial age, when reality started to disappear. It is even perhaps the disappearance of reality that triggered this technical form. Reality found a way to mutate into an image." (Jean Baudrillard, Photography, or The Writing of Light)

"He wanted it to be possible to recognize in his photograph the half-crumpled and torn images and at the same time to feel their unreality as casual, inky shadows and also at the same time their concreteness as objects charged with meaning, the strength with which they clung to the attention that tried to drive them away." (Italo Calvino, The Adventure of a Photographer).

Mythology as a fuel for contemporary artistic and social contexts, the issue of identity, the function of the photographic image, the deconstruction of stage conventions, the thin line between what passes for truth and what is currently labeled as lie are just a few themes of the recent performance booty Looting by Wim Vandekeybus (the title having the meaning of “stealing what has already been stolen, plundering what has already been plundered”). It openly confronts us with a studio situation, as its author himself affirms: we can see with our own eyes how the stage context is framed at times and transgressed into another form of existence, in photographic images projected on a big screen.

The presence onstage of a photographer who documents what we see provides the performance with a dimension placed within the zone of tension between life and death, between what we really see and what seems to be. The convention is dismantled to its very last atom, we are present at the heart of the deconstruction itself, as we, as spectators, are integrated part of it.

The performance, created for an actor (Jerry Killick), an actress (Birgit Walter), four dancers (Elena Fokina, Dymitry Szypura, Luke Jessop, Kip Johnson), a photographer (Danny Willems) and a musician (Elko Blijweert- who will create the live sound medium of the show), feeds on the recurrent theme of mythology that will be thought over and over by Wim Vandekeybus, until its metamorphosis into a function that we cannot initially suspect and which we will face at the end of the performance. The presence onstage of the artists bearing their own names introduces an atypical form of fiction. Assuming different alter-egos within a rigorously designed mythological map, gradually leads to the fictionalization of the identities that seem real. For instance, “the real” Birgit Walter, shaped through the mythology traced by untimely milestones (as Medea), or through myths built around personalities like Romy Schneider or Maria Callas, undertakes a process of fictionalization of her own identity, which casts a question mark upon the very concept of the real.
Jerry, the Proteus-like host who will assimilate and filter, through the process of the deconstruction, the story of Joseph Beuys (reenacting the famous performance I like America and America Likes Me) or that of the film director Georges Clouzot (with his never finished movie L’Enfer) is the messenger of the very essence of this dismantling, which will fully reveal its meaning only in the end. Once assimilated, myths should be demolished; the bricks of the fictional edifice of big biographies must be torn down, so that we could get back to the simple, primary point from where the reconstruction can start.
Time proves an all-covering metaphor of the performance: temporality imposes itself as the spider weaving the web which catches the whole stage situation, whether it is about the horizon of death, playfully traced by rethinking the convention and by questioning the idea of truth in the field of art, or we are faced with the mythological dimension which surpasses time, or we are trapped within the circle  set into motion by the desire to last, to live forever through the construction of a personal mythology.
The moment when Birgit Walter, assuming Medea, symbolically kills her children by putting their faces on a photocopying machine (maybe one of the strongest scenes ever seen on a stage) and their projection on the screen after the copies have been photographed result in a paradigm of what the function of the image means, in relation with temporality and its degrees.
 

The very moment when the convention is blown up by forging the gesture into an image that brings together authenticity and simulation, stands for the consistency of the ephemeral: the elapse of time is frozen through a significant cut which generates the blurring area between real and illusory. The stillness of the photographic image is the messenger of what is lasting, of what precedes and follows, by capturing an instant of the flow inside the meaning of  symbolic death.

The series of Medea’s visages projected in real time on the screen to the end of the performance (in contrast with her posing presence onstage) is part of the same economy of tension between what is perceived as real and what is shaped into an image.

In the performance, the dance comes to strengthen this congenital relation  between ephemeral and lasting: it is the substance which the performance feeds on, the engine that sets into motion (together with the photography and the live music) the mythological machine assembled by Wim Vandekeybus. The body is the place of contradictions between what is perishing and what is lasting; it is the battlefield of the meanings born out of the timeless essence of myths and their creeping into convention.  

All of a sudden, the stage context is short-circuited by the boy who tells us the story of his birth that he seems to remember. This is the moment placed at the origin of demolishing the mythologies presented in the performance. Our host (Jerry) cannot admit that the young man could be believed. This triggers the duel between the desire to be real and the impossibility of escaping the simulation, between the aspiration towards authenticity and the artistic bias towards stealing significances and situations. Jerry comes to deconstruct the myths cemented inside the substance of the performance, but he also demolishes any other tendency towards mythology of the artists in the show.

All that has been built, simulated, openly shown, brought out of the hidden, framed, frozen inside the paradox of the image (which proved to be, at the same time, the expression of the ephemeral and of eternity) leads to the point of origin where art gets back to the initial condition of a child’s playfulness.
 
The final nakedness of the story teller and his playing with a balloon represent in fact, the return to the fetal condition which allows the possibility of the authentic birth of the artistic act, meant to enter again the circle of convention and of the tension between reality and simulation, of the impossibility to reconcile the genuine identity with the fictionalization imposed by the mythologizing mechanisms of illusion.

The meanings emerging from Wim Vandekeybus’ performance are far from being exhausted here. In fact, this is not possible and it should not be. After booty Looting, we remain with the joy of meeting exceptional artists (and all those present in the performance should be mentioned here again: Jerry Killick, Birgit Walter, Elena Fokina, Dymitry Szypura, Luke Jessop, Kip Johnson, Danny Willems, Elko Blijweert), we leave the “studio situation” we have been caught in with the understanding of our role as spectators integrated within the structure of the show, with the richness provided by the themes that will help us watch further performances with an increased awareness.

All in all, Wim Vandekeybus taught us a lesson through which we found out that we may be equally made of flesh and myth, of the lasting substance of the ephemeral trapped in a photography, of 15 seconds posing loops constructing what has to be demolished, so that the reconstruction could begin.

booty Looting
DIRECTION, CHOREOGRAPHY & SCENOGRAPHY:Wim Vandekeybus
CREATED WITH & PERFORMED BY: Jerry Killick, Birgit Walter, Elena Fokina, Dymitry Szypura, Luke Jessop, Kip Johnson
ORIGINAL MUSIC LIVE:Elko Blijweert
LIVE STILL-PHOTOGRAPHY: Danny Willems
ARTISTIC ASSISTENT & DRAMATURGE: Greet Van Poeck
LIGHTING DESIGN: Davy Deschepper, Francis Gahide, Wim Vandekeybus
SOUND DESIGN: Antoine Delagoutte
STYLING: Isabelle Lhoas ASSISTED BY Frédérick Denis
MOVEMENT ASSISTANT : Máte Mészáros
LIGHTING ON TOUR: Davy Deschepper
SOUND ON TOUR:Antoine Delagoutte
PRODUCTION: Ultima Vez
COPRODUCTION : Dance Biennale 2012 (Venice, IT), KVS (Brussels, BE), Schauspiel Köln (Cologne, DE)
WITH SPECIAL THANKS TO: Archa Theatre (Prague, CZ)

Photos: Danny Willems, Wim Vandekeybus