Avanpremieră editorială: Așa să crească iarba pe noi

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Așa să crească iarba pe noi, de Augustin Cupşa, aflat în curs de apariţie la Editura Humanitas. Îl puteţi asculta pe autor citind din volumul său marți, 17 octombrie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la o nouă seară de lectură publică „Dacă e marți, scriitorii îți citesc!”.

Se făcuse și mai cald. Dogoarea umplea cerul de deasupra mărăcinișului, și soarele ne vărsa în cap căldări de lumină fierbinte. Ne-am oprit lîngă lăstărișul care se întindea pînă la ochiurile de apă, acum lățite și mai tulburi, unde broaștele orăcăiau fără oprire. Lăstunii bîzîiau în aer și se roteau ca niște coji de semințe scuipate în vînt. Departe de tot, dincolo de smîrcuri, unde se desfăceau terenurile nisipoase, se înălța un fum subțire, făcîndu-și tremurat drum în sus, spre cer și mai aproape, undeva în dreapta se auzea un lătrat înfundat de cîine. La țigani nu ne-am gîndit, nu știu dacă s-ar fi urnit prin soare pînă aici, ăștia-s vicleni, așteaptă pînă la asfințit cînd prada e adunată, te pîndesc și, după ce-ai scos păsările din plasă, atunci sar din tufișuri și te amenință că te taie dacă nu le dai tot ce ai. Se mai întîmplase și asta, și noi ne învățaserăm să culegem păsările pe timpul zilei și să le ascundem în coșul de nuiele, pe care îl piteam printre brusturii de la marginea lacului, unde se spunea că umblă ăia ce s-au prăpădit în baltă și au ieșit moroi din ei, și țiganii n-aveau curaj să umble pe acolo, așa că, dacă veneau seara, le arătam cîte un grangure mic sau vreun scatiu prăpădit, în cel mai bun caz, dar de cele mai multe ori, le rînjeam cu palmele goale și-i lăsam să ne spurce, să ne facă lefteri și coate-goale, pînă se săturau și se cărau.

Ne-am pus jos și-am desfăcut plasa și-am întins-o pe toată peste pîlcurile de mătrăgună, și de scaieți și de brusturi cu frunza lată. Tobă s-a dat iarăși aproape de mine.

- Știi ce mi-aş dori? Să iau doi de opt şi să mă scap.

- Ce-ar fi să-ţi doreşti şi tu ceva posibil?

- Mai termină, bă Tobă, bă, că-ți sparg capu`, tu nu pricepi să taci?

Edi se pusese în fund, mai încolo și-și trăsese între picioare sticlele de plastic și fluiera încetișor în timp ce învîrtea pensula prin clei.

- Adică, de ce nu e posibil să iau doi optari? a continuat Tobă în șoaptă.

- Te-aud, să știi, a mîrîit Edi.

Tobă s-a uitat la el speriat, cu coada ochiului. A încercat să schimbe vorba.

- Mi-e sete ca naiba.

Frații Mînzu i-au ținut isonul și-au zis că și lor li se făcuse sete și că sigur o să ne trebuiască mai încolo, dar niciunul n-avea nicio sticlă să punem apă, toate pe care le aveam, erau pline cu clei. (Nu ne-am gîndit nici la asta.) Noi eram învățați să stăm mult pe luncă, dar ei nu. Uneori răbdam juma de zi.

- Cine se duce să ia apă?

- Bă, ce v-a apucat, băi? Am venit cu o treabă aici, s-a ofticat Edi, muriți acuma de sete, ce să spun!

- Ce naiba, a zis Tobă înciudat, vrei să crăpăm de sete?

- Păi asta am zis eu, tîmpitule, i-a zis Edi ofticat, că nu murim acum de sete și mai bine întindem plasele întîi și-apoi facem pauză și dăm o tură pe la terenuri.

Eu m-am ridicat și m-am dus să verific plasele care se zăreau făcute ghemotoc și să dau deoparte pietroaiele, ca să le folosim din nou, și nu m-am mirat că nu mai era pe-acolo nici picior de păsare. Pe cele mai multe le eliberase vîntul și furtuna cînd smulsese plasele de pe crengi, iar cele prinse își făcuseră drum singure ciugulind cu încăpățînare firele muiate de apă, care pînă la urmă cedaseră, sau scurmînd pe sub ele pămîntul umed cu ciocurile și cu ghearele.

Mă îndepărtasem și nu-i mai auzeam bine, dar era limpede că deja se luaseră la harță, zumzetul vocilor lor venea pînă la mine în reprize, peste foșnetul lăcustelor și orăcăitul broaștelor ascunse printre firele de trestie. Am dat roată în jurul băltoacelor care ajunseseră aproape să se amestece peste viroagele acoperite de mîzgă și de noroi, de cîtă apă se strînsese în ele, și m-am întors la ei.

Nu mai vorbeau. Edi lăsase bidonașele într-o tufă de măcriș și se trăsese la umbră, culegea scaieții și-i arunca la loc în iarbă posomorît, frații Mînzu stăteau mai încolo lipiți unul de altul, și dacă i-aș fi văzut luîndu-se de mînă nu mi s-ar fi părut ciudat, și Tobă bombănea și trăgea un capăt de plasă prinsă în tufele de măcriș, iar sudoarea începuse să i se scurgă în valuri pe frunte, se aduna în sprîncene și îi picura pe obraji, și de acolo pe bărbie și pe gît în jos, de-i făcuse o pată închisă în jurul marginii de la tricou, cum se face pe tavan, în jurul lustrei, cînd plouă. Doar Tomi se învîrtea de colo colo și aduna pietrele mai mari fără nicio grijă. Făcuse deja o grămăjoară frumoasă, și am zis că măcar la asta era bun.

- Să fiu al naibii dacă nu propun să se tragă la sorți, a șuierat Tobă, nervos că nu-și mai putea desface degetele din ochiurile plasei.

Știa și el că să tragem la sorți ar fi fost o tîmpenie pentru că tot pe Tomi ar fi căzut să ia apă, și chiar dacă trăgeam la sorți pe bune, tot el ar fi căzut, sau am fi tras de atîtea ori pînă cădea el și atunci l-am fi văzut cum ar fi plecat de lîngă noi, cu mîinile pe lîngă corp, moi ca aluatul nefăcut, ar fi luat-o așa fără să știe nici el unde și de ce, ar fi umblat degeaba pînă s-ar fi îndurat vreo ospătăriță bătrînă și plictisită de la terasa din parc, să-i dea o sticlă goală, și apoi ar fi umblat iarăși ca un aiurit cu ea în mînă să găsească cișmeaua și după aia s-ar fi întors după nu știu cîte ceasuri tot la ea să-i toarne și niște apă, după ce și-ar fi dat seama că nu găsește niciunde, și ar mai fi durat juma de secol pînă s-ar fi întors, și de asta nu era mare combinație.                  

Dar cum spuneam, știa și Tomi soarta lui și de asta n-a mai așteptat să mai zică cineva ceva, s-a luat frumușel și s-a dus, nu ne-a spus nici unde, nici cum are de gînd să facă , nici cînd sau dacă se mai întoarce, a mers pe cărăruie cu mutra lui netulburată, pe bune, parcă atinsă de Harul Ceresc, s-a pornit el să găsească apă și noi ne-am împăcat cu ideea că îl pierdusem pentru multă vreme, iar de sete n-aveam decît să suferim.   

După ce ne-am ostenit și-am isprăvit să tragem plasa la loc peste crengile cele mai înalte ale arțarilor, m-am băgat cu Edi și cu Tobă în tufișurile mai răsărite și-am uns crengile ascunse în umbră, pe unde se opreau păsările să se răcorească. Ne-am zgîriat coatele în mărăcini, am înjurat și, la un moment dat, ne-am și luat în gură, cînd eu am scăpat una din sticle și-am pierdut ceva din clei.

- Ai făcut-o intenționat, s-a oțărît Tobă la mine

- Dac-o făceam intenționat, ți-o turnam pe adidași.

- Marș de-aici.

Edi a fost de treabă, nici n-a comentat, nici nu s-a uitat la mine, a căutat mai departe cu privirea crenguțele cele mai bune pe care rămăseseră urme subțire de gheare, semn că pe acolo se ascundeau prundărașii, sticleții și pietrarii și-a început să dea cu pensula.