Atunci nu i-am condamnat pe toţi la feminism

(Articol apărut în Dilema Nr.317, 11 martie 2010)

Aş face liste cît e ziua de lungă. Am un kilometraj de circa 15 ani de feminism şi nu ştiu cum să-l sistematizez altfel. Sînt conştientă că va arăta ca o îngheţată fără carbohidraţi, dar poate îi va folosi cuiva şi în această formă frustă, dar sănătoasă.

La început a fost falogocentrismul

Am dat peste prima mea felie de feminism la o vîrstă impresionabilă; mă aflam în căutare de grile de interpretare ale unui text şi, dacă se întîmpla să pice, de reţete de viaţă. Prima carte pe care am pus mîna, un reader de la British Council, conţinea destule răspunsuri pentru punctul a. şi promisiuni gîrlă pentru punctul b. Sigur, să afli la 16 ani că întreg corpul ţi-e un organ sexual contribuie ca stimul de lectură. I-am dat bice cu lecturile, împiedicîndu-mă şi de absurdităţi, precum un manual de teorie literară care mă învăţa ce să „interpretez“ din absenţa femeii în poezia „Ozymandias“. Am avut şi tentative hermeneutice de mare respiraţie epică, precum un eseu despre imaginea femeii în poeziile fraţilor Văcăreşti (şi încă sînt convinsă de necesitatea unei istorii a literaturii române prin lentile feministe; multe scriitoare de recuperat zac pe acolo). Apoi am pus mîna pe Luce Irigaray, o feministă franţuzoaică. I-am fost devotată şi în teza de licenţă, îi rămîn şi acum; filozofie, mitologie, psihanaliză, literatură, era panaceul căruia îi duceam lipsa. Îi datorez recuperarea continentului negru care a fost pentru mine relaţia cu mama: nu e puţin lucru să afli, cînd mama îţi e pe patul de moarte – după ce ai petrecut ani detestînd-o – că întreaga cultură occidentală e întemeiată pe matricid. Irigaray deduce asta dintr-o reinterpretare a poveştii Clitemnestrei şi a fiicelor ei (una sacrificată de tată, alta lăsată pradă nebuniei) şi dintr-o călcare pe urmele lui Nietzsche, după toate regulile artei. Franţuzoaica mai avea aşi în mînecă. Am fost crescută să îmi bat capul cu ce e bine din punct de vedere moral şi cu ce e rău, nu cu ce provoacă plăcere şi ce nu; pe de altă parte, nimic nu a fost vreodată pentru mine mai real şi mai palpabil decît cuvintele. Acasă, ele erau o plăcere permisă şi încurajată, morală prin excelenţă. Or, Irigaray face o observaţie care, dat fiind contextul, m-a lovit în plexul solar, moral şi filologic. N-o citez pe toată, ajunge vîrful aisbergului: „Plăcerea feminină trebuie să rămînă inarticulată în limbaj, în propriul limbaj“. Aha... Deci, plăcerea textuală nu-mi aparţine, ce simţeam eu era un simulacru, iar plăcerea sexuală n-o pot exprima, oricît de dragi mi-ar fi cuvintele. Mai citesc, mai scriu, mai filozofez – trebuie să aibă şi feminismul ăsta nişte soluţii! Nu-i corect întîi să te vindece şi apoi să te înjunghie pe la spate!

Avantajele de a nu avea suflet

Nu ţin minte nici o epifanie care să-mi fi căzut în poală. Soluţia la problema anterioară mi-a parvenit de la un star feminist (cît de ironic e ca acest curent, care nu se consideră curent întremat, să aibă un star-system precum Hollywood-ul pe care-l făcea bucăţi! În fine, măcar în ăsta nu te pun să slăbeşti...), ale cărei non-ficţiuni mi-au dat prima dată dureri de cap şi apoi de stomac, văzînd cum contorsionează biata limbă engleză. Nu numai mie, Judith Butler căpătase deja două-trei premii pentru scriitură lamentabilă din partea unei reviste literare. Pînă la urmă, m-am strecurat cumva prin pliurile jargonului şi s-a făcut... lichtung! Butler elimină numeroase idei luate de-a gata, inclusiv genul, şi le înlocuieşte cu constructe, iertaţi-mi barbarismul, relaţionale. Nu se ştie dacă există vreo esenţă pură a feminităţii sau masculinităţii, dar e sigur că nu vom penetra pînă la ea prin straturile culturale pe care le acumulăm de la naştere şi, prin formarea conştiinţei, pînă la maturitate. Butler extinde şi noţiunea de performativitate („acel aspect al discursului care are capacitatea de a produce ceea ce numeşte“). Ai deja mult mai multă libertate de mişcare, sexul nu îţi stă pe loc, ci se resignifică odată cu fiecare cuvînt, mişcare, haină etc. Pînă acum, dădeai din perete în perete, acum jonglezi cu identităţi multiple şi, pînă la un punct, tu decizi în ce punct al spectrului masculin-feminin te situezi, asta în cazul în care postulezi aceste extreme. Dintr-odată, eul, sufletul, genul au fost dinamitate. A rămas doar psihicul în urma lor şi nici el nu excelează în stabilitate. Nu mă plîng, fusesem mereu alergică la „eu sînt aşa“, „eu sînt pe dincolo“. Definirea de frontiere pentru un lucru impalpabil, inodor, incolor, despre care ştim doar că are o greutate de 21 de grame pare cel puţin trasă de păr. Iar desfiinţarea genului trage după ea eliminarea motivului pentru multe prejudecăţi. Nu că ar dispărea în ochii celorlalţi, dar astfel le vezi ca pîrghii, în loc să-ţi pară balast. Ăsta e momentul cînd realizezi nu ce poţi face tu pentru feminism, ci ce poate feminismul face pentru tine.

Permis de conducere în stare de iraţionalitate

Mă întreb dacă există o femeie în România care să nu fi încasat întrebarea „ce-ai, eşti nebună?!“ de la vreun bărbat. Eu una încă nu o auzisem, dar trăiam cu o teamă permanentă (da, am fost crescută şi în adoraţia raţiunii). Nebunia privită ca inerentă femeilor a generat deja mecanisme de apărare şi nu mă pot abţine să dau exemplul unei prietene. Ea considera că manipularea e un element sine qua non al feminităţii, eu o consideram o feministă deghizată. Mi-a dat un sfat care nu mi-a ieşit din minte – dar nici nu l-am aplicat – şi anume: dacă prietenul meu face ceva ce mă deranjează, să nu reacţionez pe moment. Să îmi conserv iritarea şi să-i fac o scenă cînd totul e paşnic şi nu se aşteaptă; aşa, nu va şti ce l-a lovit, va fi fără apărare şi data viitoare va merge pe vîrfuri! Of, măcar dacă ar fi prima femeie care mi-a vorbit despre „isteria programatică“ (acum citez din altă prietenă), o evoluţie pur economică în România, bazată pe legea cererii şi a ofertei! Şi totodată unul dintre paradoxurile cu care mă confrunt zi de zi, de cel puţin zece ani. Vestea bună fiind că şi cinema-ul, şi literatura feministă te absolvă. Pătrunzi în ele cu sentimentul că iei o gură de aer curat, că nu tot ce e inexplicabil şi iraţional înseamnă isterie, demenţă, nebunie. Iar Butler vine şi aici cu o altă pîrghie conceptuală, de pe urma căreia femeile au mult de profitat: diferenţa dintre inteligibil şi exprimabil.

Viaţa ca o broboadă

Am omis multe detalii despre feminismul meu, aşa că o să le înghesui. În primul rînd, pînă la master, a fost solitar, fără mentori. Cînd a fost „instituţionalizat“, zelul a fost pus în discuţie; mi-au luat literatura şi mi-au lăsat ideologia, başca un aparat de analiză al acesteia. N-o să fiu nerecunoscătoare, am plecat de acolo cu un bagaj de cunoştinţe „updatat“ cu istorie (n-o s-o găsiţi în manuale), psihanaliză, filozofie şi mai ales film. Nu, am auzit poveşti, dar n-am cunoscut vreo feministă care să îmi facă morală că port sutien (e drept că „ard“ cel puţin unul pe lună), că mă dau cu parfum sau că mă epilez, asta ca să descindem în folclor. Nu mă deranjează dacă un bărbat îmi deschide uşa, mă ajută cu cumpărăturile sau îmi ţine haina. Mă deranjează alte misoginisme, ca acela al plafonului de sticlă, al salariului micşorat în funcţie de sex sau acela subtil cuibărit în limbaj – vezi „scrii atît de bine! Ca un bărbat!“. Nu cred în predici sau prozeliţi. Vehiculez idei feministe drămuite, cînd cineva mi-o cere sau cînd cred că le-ar fi utile apropiaţilor. Nu vreau să schimb lumea sau să cauzez emanciparea în masă a femeilor din România – situaţia de aici mă frustrează oră de oră, dar nu există încă resorturile pentru un empowerment la un nivel mai amplu – sau, cine ştie, poate fenomenul cougar, pe care-l văd crescînd în frecvenţă, să dea tonul unei schimbări. În ceea ce priveşte feminismul, am o singură certitudine: că vorbeşte cel mai bine în şoaptă.

Alexandra Olivotto este critic de film şi jurnalist cultural.