Avionul de la Bucureşti la Torino, via Roma, a fost plin de scriitori, editori, jurnalişti. Cel mai literar avion cu care-am călătorit vreodată. Poveşti cu Ana Blandiana despre ce i-a spus Pintilie după ce Reconstituirea n-a cîştigat Palme d’Or-ul (vă zic eu altădată), despre pierdut avioane, despre un fular rătăcit în aeroportul din Copenhaga şi zărit în vitrina de la Obiecte pierdute la cîţiva ani după, dar mereu în afara orelor de program ale biroului cu pricina. Dezamăgire în aeroportul din Roma – la chioşcurile de ziare au prea puţine reviste în engleză sau franceză. Dar cafeaua (un espresso cu fistic) mă binedispune instant.

Primul lucru pe care-am vrut să-l fac cînd am ajuns în Aeroportul din Torino a fost să desfac braţele şi să-i spun doamnei poliţiste de la „paşapoarte”: „Buon giorno, principessa!”. Doar că dna poliţistă era o roşcată încruntată şi prost dispusă, şi-am zis să nu risc din prima un scandal diplomatic.

În taxiul spre hotel, Clara (Mitola, traducătoare), îl întreabă pe taximetrist dacă ştie cine-a fost tipul care-a dat numele străzii pe care mergem. Începe un monolog de 15 minute despre rezistenţa din timpul celui de-al doilea război mondial, despre eroi, curaj, Mafie, Guvern, italienii care-ar avea nevoie de un lider care să-i conducă în lupta împotriva Mafiei etc. etc. Îmi dau seama că zilele întregi în care m-am uitat la Baywatch şi Sailor Moon pe Italia 1 au folosit la ceva, înţeleg aproape tot dintr-o conversaţie, chiar dacă e despre Mafie, nu despre salvamari.

Seara (am uitat să spun, e miercuri), mergem la Auditorium-ul de la Lingotto (acolo se-ntîmplă cea dea 25 ediţie a Tîrgului de carte de la Torino, cel mai mare din Italia, iar Spania şi România sînt invitate de onoare). Concert de Gală cu Ochestra Filarmonicii din Torino, soprana Anita Hartig, tenorul Teodor Ilincăi. Sala plină, se-aude de peste tot „romeni romeni romeni” şi de data asta am impresia că e de bine. Înainte de concert, discursuri oficiale. Ernesto Ferrero, directorul Tîrgului, vorbeşte despre echipa ICR Veneţia, „bravissimi ragazzi” care au reuşit să organizeze impecabil prezenţa României la Tîrg (e de-abia al patrulea an cînd există un stand al României la Torino şi sîntem deja ţară invitată). Aflu că în Torino există o comunitate de 80 000 de români. Horia-Roman Patapievici îi pomeneşte pe cronicarii din secolul 17 şi fraza „ne tragem de la Rîm” (unde Rîm e Roma, dar în slavonă), şi îi invită pe toţi cei prezenţi să „se urce în Arca lui Noe, aşa cum e ea reprezentată de cultura română”. Enescu sună bine la Lingotto.

A doua zi, joi, e deschiderea oficială a tîrgului. Cozi imense, mii de oameni, mulţi copii. Tema de anul ăsta e „Primavera digitale”, e plin de iPad-uri, Kindle-uri, dezbateri despre ebook-uri. Cu toate astea, oamenii stau la coadă ca să cumpere cărţi old school, făcute din hîrtie. Dau nas în nas cu nişte sore medicale (ciorapi albi, pantofi albi, costum alb cu fustă, boneţică albastră, vîrste cuprinse între 25 şi 85 de ani), au şi ele standul lor şi toată lumea le trage-n poză. Mă mai întîlnescu cu nişte furnici uriaşe, care dau mîna cu copiii şi, la pavilionul 3, ajung la standul oficial al României. Elegant şi minimalist, cu un etaj unde e sala de conferinţe şi o expoziţie cu fotografiile scriitorilor români din catalog. Mă aşez sub fotografia Anei Maria Sandu (făcută de Mircea Struţeanu), deschid laptopul şi încep să lucrez. Apare o clasă de grădiniţă, dna educatoare le spune copiilor „Toţi cei din poze sînt scriitori români”, mă vede pe mine, mă întreabă de unde sînt şi exclamă „Şi Roberto e român! Robert, pup-o pe domnişoara.” Roberto, 5 ani, se-nroşeşte şi începe să cînte „Deşteaptă-te, române”. Facem poză de grup, dna educatoare îmi cere adresa de mail ca să mi-o trimită. Le fac şi eu poză, îmi zîmbesc toţi.

Inaugurarea oficială a standului României, în prezenţa primarului torinez. Lume multă, camere foto, în trecere e şi ministreasa Muncii din Italia, flancată de poliţişti şi ziarişti, tîrgul zumzăie într-un hal fără de hal, se-aud voci din o mie de direcţii, la standul Rai radio 3 e concert, o voce feminină de jazz acoperă discuţiile despre identitate culturală, literatură tactilă, diete. La standul României evenimentele curg unul după altul, discuţii despre Dante, mesajul video al lui Neagu Djuvara, dezbateri cu traducători şi italienişti, întîlniri cu scriitorii (Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Ileana Mălănciouiu, Norman Manea etc. etc.), iar public e întotdeauna, dispus să asculte ce-avem noi de zis despre literatura noastră. 120 de invitaţi, 30 de evenimente, 22 de traduceri apărute în ultimul an din literatura română, cu sprijinul ICR.  La parter, o expoziţie dedicată victimelor comunismului: „Dacă vreţi să înţelegeţi cultura română de azi, vedeţi cifrele şi fotografiile de jos”, spune Ana Blandiana.

Trec pe la sala pentru presă: un perete întreg e tapetat cu articole despre tîrg, jurnaliştii de la Reppublica sau Corriere de la Sera au birourile lor rezervate, se vorbeşte la telefon, se scrie la laptopuri, se discută la o cafea, lumea e veselă şi agitată – parcă e cartierul general al trimişilor speciali la Carnavalul de la Veneţia. Găsesc suplimentul literar apărut duminică împreună cu Corriere della Serra: o hartă literară a României, texte de Norman Manea şi Herta Müller, texte despre literatura română şi cea spaniolă, un desen superb cu doi plămîni, unul spaniol şi altul român. Nu e uşor să fii în centrul atenţiei la un Tîrg de o asemenea amploare, dar România pare că se descurcă bine.

Mă plimb prin tîrg, de la o editură comunistă la una catolică e distanţă de vreo cinci minute, sînt spaţii multimedia, spaţii muzicale (poţi să baţi la tobe, dacă vrei, ceea ce probabil am să şi fac azi), spaţii cu jocuri video (copii îşi lasă ghiozdanele pe jos şi se-nghesuie în jurul unui playstation), spaţii pentru bloggerii culturali, Editura Keller are un banner pe care scrie „Scriitorii noştri români”, jumătate de oră e suficientă ca să te-apuce durerea de cap şi să ieşi la aer, ca să mănînci o îngheţată (bio, de cireşe amare). Şi nici măcar n-am reuşit să văd tot tîrgul, cică mai e pavilionul 4, spectaculos şi el.

Conspectez programul: în seara asta, regizorul Nanni Moretti citeşte din Goffredo Parise, nu pot să ratez aşa ceva (Moretti e în juriul de la Cannes de anul ăsta, poate pun o vorbă bună pentru Mungiu, vorba unui amic), urmează întîlniri cu Saviano, Baricco, Erri de Luca, dar mai ales, mai ales, cu Enrique Vila-Matas, un scriitor pe care îl ador. O să-ncerc să fac rost de-un interviu cu el pentru Dilemateca.

Astăzi, în programul de la standul României urmează prezentări de carte (volume de Herta Müller, Mircea Cărtărescu şi Max Blecher recent apărute în italiană), o dezbatere despre elitele culturale (cu Lucian Boia şi Horia-Roman Patapievici), o întîlnire cu Lucian Dan Teodorovici şi încă una cu Mircea Dinescu. Asta doar la standul României (la Librăria Golem, de pildă, Mircea Cărtărescu se întîlneşte cu cititorii – dacă reuşesc să aflu cum ajung acolo, probabil că mă duc). Pînă acum n-am văzut Torino decît din maşină, tîrgul mă ţine ocupată de dimineaţă pînă seara – o chestiune pe care am de gînd s-o remediez cît mai repede.

Închei prima mea corespondenţă de la faţa locului cu o frază pe care Vasile Ernu a promis că o să ne-o explice altă dată: „În Italia nu se poate face comunism pentru că se face pizza.” Se non è vero, è ben trovato.

P.S. „Un rimbombo totale” e expresia pe care a folosit-o traducătoarea Monica Capuani, vorbind despre haosul de la tîrg. Şi pentru că sună a dezmăţ cu bomboane, m-am hotărît s-o folosesc şi eu.

Această deplasare a fost posibilă cu sprijinul Institutului Cultural Român.