În cei doi ani de cînd merg constant cu bicicleta prin București, nu mi s-a întîmplat nimic special. Cîteva căzături ușoare, cîteva flegme, plus o serie nesfîrșită de înjurături primite de la șoferi nu sînt evenimente, țin de cotidian.

Lucrez ca free-lancer, adică un fel de zilier, ceea ce presupune că trebuie să ajung în fiecare zi cam în altă parte a orașului și că am multe drumuri de făcut.

Așa că îmi iau bicicleta, un B-Twin ordinar, și cobor cu ea scările, pentru că nu intră în lift. Țin bicicleta în casă, fiindcă în București se fură mult. Ultima bicicletă mi-a fost furată din scara blocului. Pentru că hoții n-au putut să taie lanțul cu care era prinsă de balustradă, au tăiat balustrada cu totul. Bun, cobor și să zicem că am de mers undeva în Bucureștii Noi. Aștept la semaforul de la intersecția Turda cu 1 Mai. Dacă e o zi mai aglomerată, contemplu spectacolul ambuteiajului, claxoanele și răcnetele isterice ale șoferilor și mă felicit că am cam renunțat la mașină.

Apoi ajung pînă la Casa Scînteii, de unde intru pe straduțe. Evit cît pot bulevardele, șoferii nu sînt atenți la bicicliști și, oricum, e mai liniște pe străzile mici. Paralel cu Bucureștii Noi, de exemplu, e o străduță lungă și potolită care ajunge pînă aproape de laboratorul Kodak. E foarte plăcut pe acolo, parcă nici nu ești în oraș. Pedalez repede, mintea rămîne într-o oarecare măsură suspendată, ceea ce sporește plăcerea ieșită din comun pe care mi-o provoacă mersul cu bicicleta.

Mai tîrziu, să zicem că trebuie să ajung pe la Universitate. De la Casa Scînteii pînă la Piața Victoriei e minunat, sînt singurele piste funcționale din oraș. După care e puțin mai dificil. Evit cît pot Calea Victoriei, șoferii (mare parte din ei, cum bine știm, niste urangutani oligofreni și frutstrați) merg cu viteză mare și nu te poți refugia pe trotuar, pentru ca e foarte îngust. Așa că aleg Lascăr Catargiu, e parca mai linștit, iar pe trotuar există chiar piste de bicicletă. Inutile în mare parte, o gramadă de mașini sînt parcate cu nesimțire pe ele. De la Romană însă, prefer să fac un mic ocol, să o iau pe la Piața Lahovary și pe străduțele de acolo decît să mă aventurez pe bulevard.

Poate părea complicat, de fapt e simplu, iar multele neplăceri sînt compensate de starea de euforie și de plăcerea pe care le simți cînd mergi cu bicicleta. Nu cred că Bucureștiul se va transforma vreodată în Amsterdam. Dar sper că o parte dintre șoferi se vor civiliza și vor fi mai atenți la bicicliști. Oricum, slabe speranțe.

Radu JUDE este regizor, printre altele, al scurtmetrajelor Lampa cu căciulă și Alexandra și al lungmetrajului Cea mai fericită fată din lume