Mai ales noaptea
bărbatul în vîrstă
care locuieşte sub garsoniera mea
scapă din mînă mici obiecte –
şuruburi, şaibe, cuie, piuliţe –,
care se rostogolesc pe gresie
pînă-n zori.
Eu stau la geam
şi văd lumînările aprinse în cimitir,
toamna,
cînd copacii nu mai au frunze,
sau primăvara devreme,
cînd încă n-au înfrunzit.
Într-o asemenea noapte,
am auzit uşa vecinului trîntindu-se.
Apoi liftul s-a pus în mişcare,
s-a oprit cu o bufnitură
la etajul şapte,
a coborît
şi am văzut cum,
tremurînd din toate încheieturile,
bîţîindu-şi capul încoace şi-n colo,
vecinul merge pînă vizavi,
la poarta cimitirului,
unde îl aşteaptă cineva.
În cele din urmă
s-a întors.
Am auzit din nou liftul pus în mişcare,
oprindu-se cu o bufnitură
la etajul şapte,
uşa vecinului trîntindu-se
şi-apoi
şuruburi, şaibe, cuie, piuliţe
rostogolindu-se pe gresie.
Şi m-am gîndit:
aşa zornăie uneori
şi sensurile nebănuite ale cuvintelor,
cînd cineva
încearcă să le atragă la suprafaţă,
pentru ca un anume cuvînt
să nu mai fie o provincie.
M-am întrebat atunci:
dacă m-aş duce la el
şi i-aş spune
tartină
sau
cvasinecunoscută
sau
a gestiona o relaţie,
oare ar înceta să se rostogolească pe gresie
şuruburile, şaibele, cuiele, piuliţele?
Dar garsoniera vecinului meu
e un centru
iar eu
sînt o provincială. 

din volumul Şi cuvintele sînt o provincie, Cartea Românească, 2014