Apetitul sovietic pentru indignările colective e cumva explicabil. Adevărul fiind o instanță personală, ci nu rațională, oamenii deveneau nesiguri, iar în momentele de criză își colectau forma lor de compensare din solidarizări rituale. Așa au luat naștere scrisorile comune, deschise, în special cele de denunțare a unui dușman public. Erau forme de reafirmare a identității de grup, într-un moment fluid, în care semnatarii nu mai erau siguri că autoritatea mai menține adevărul de pînă atunci.

Istoria șahului sovietic conține cîteva exemple în acest sens. Un moment de derută al societății s-a petrecut în decembrie 1934, cînd a fost asasinat Serghei Kirov, unul dintre secunzii lui Stalin. Ce a urmat, se știe: un val de teamă și suspiciune care a afectat toate aspectele vieții sovietice, inclusiv șahul. În aceeași lună, jucătorii de șah din URSS se adunaseră la Leningrad, unde Kirov fusese prim-secretar, pentru a participa la campionatul național. Dar turneul nu a început pînă cînd jucătorii, crema șahului sovietic, nu au semnat o scrisoare deschisă în care l-au proclamat pe Kirov „un tovarăș de nădejde și un prieten al culturii prin sport și al șahiștilor”.

În cartea sa Istoria șahului sovietic, Andrew Soltis amintește de un alt episod de contaminare paranoică. Stalin dezlănțuise din nou prigoana împotriva evreilor, acuzați de această dată de un complot medical împotriva nomenclaturii. Evreii înșiși au semnat o scrisoare în care susțineau că bănuielile autorităților la adresa evreilor medici sînt întemeiate. Și cum printre șahiști erau și mulți evrei, scrisoarea a fost semnată de jucători importanți, printre care și șalangerul la titlul mondial David Bronstein. În final, toată tensiunea s-a disipat odată cu moartea lui Stalin în martie 1953.

Dar poate că scrisoarea cea mai vestită a fost făcută la momentul dezertării din URSS a lui Viktor Korcinoi, în iulie 1976. Fuga lui Korcinoi a fost un șoc pentru sovietici pentru că șahistul din Leningrad era una dintre cele mai populare figuri publice din țară, statut la care a ajuns prin rezultatele sale sportive, dar și în urma propagandei de stat. La mai bine la o lună de la dezertare, 31 de mari maeștri din URSS – ceea ce însemna aproape toți jucătorii de top din țară – l-au denunțat pe Korcinoi într-o scrisoare deschisă. Korcinoi a redat fragmente din ea în cartea sa Șahul este viața mea: „Nimic altceva decît un sentiment de indignare și dispreț ne încearcă acum, după ce șahistul Viktor Korcinoi și-a trădat patria. Pornit pe calea calomniei, obișnuită pentru asemenea trădători, Korcinoi încearcă acum un joc politic murdar, menit să atragă atenția asupra lui“, arătau semnatarii. Dar au fost și excepții. De data aceasta, Bronstein nu s-a alăturat demersului, la fel și foștii campioni mondiali Boris Spasski și Mihail Botvinnik și viitorul campion mondial Anatoli Karpov, care a scris separat o scrisoare de condamnare, mai puțin vehementă, în care a afirmat că nu înțelege de ce ar vrea cineva să părăsească URSS. Al cincilea absent a fost Boris Gulko, care plănuia să plece și el din țară, dar nu a fost lăsat, drept pentru care aproximativ șapte ani a fost supus la șicane permanente. În URSS, celor ce nu li se elibera pașaportul li se spunea ”refusnici”, iar Soltis scrie că Gulko a devenit „refusnicul cel mai bun la șah” și ”cel mai experimentat refusnic dintre șahiști”. După ce a reușit să plece în SUA, Gulko a devenit deținătorul altui record unic: e singurul șahist care a fost campion național și al URSS, și al SUA.

Momentul de revanșă a venit însă în 1988, la olimpiada de la Salonic. O membră a echipei de șah sovietice, fostă șalangeră la titlul mondial, a fugit în timpul turneului. Reacția a fost tot o scrisoare deschisă, semnată de șahiste sovietice de top: Maia Ciburdanize, Nana Ioseliani, Nona Gaprindashvili și Ketevan Arahamia. Dar de această dată, o nuanță nouă a marcat gestul devenit reflex. Soltis citează un fragment din scrisoare: „În scurt timp, presa sovietică va relata că marea maestră Elena Ahmîlovskaia a părăsit echipa feminică sovietică în ultimele runde ale olimpiadei de la Salonic și a fugit cu maestrul internațional american John Donaldson. Îndrăznim să sugerăm că nu cu mult timp în urmă, un astfel de incident ar fi atras denunțări publice și asasinarea ei morală. Toate imperfecțiunile sportivei deveneau păcate capitale. Din fericire, așa ceva nu se întîmplă azi. Credem cu putere că acesta înseamnă triumful perestroikăi”.

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 155 va fi publicată săptămîna viitoare. Soluția diagramei 154 de data trecută: 1. Ne6+ Rf8 2. Th8+! Nxh8 3. Tg8#

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Coperta cărții Soviet Chess. 1917-1991, de Andrew Soltis.