dimineaţă rece dar luminoasă de aprilie
suntem în anul Domnului 1992
troleibuzul 66 abia se târăşte prin mijlocul circulaţiei
eu, pe banchetă, citesc „Păianjenul negru“
mă uit din când în când pe geam la lumea colorată
şi enervarea în mine creşte:
o să fac jumătate de oră până la Kogălniceanu.
Mă duc să-mi văd coperta la cartea de proză
şi mi-o închipui în fel şi chip.

statuia lui C. A. Rosetti stă şi ea pe banchetă
citeşte şi ea ceva
circulă şi ea cu pământul odată-n „eternitate“…

şi-atunci am văzut acea fiinţă – o fată
ca toate fetele ai fi zis
nici prea frumoasă, nici prea urâtă
îmbrăcată normal într-o rochie ecosez şi în ciorapi cu model
se plimba agale în direcţia opusă mersului lui 66.
era gravidă, cam în luna a şaptea
poate de-aceea era cam palidă, dar n-avea pete pe faţă.

melodrama vine la urmă, dar poate fi melodramatic
ceea ce e adevărat, ceea ce vezi cu ochii tăi?
una e viaţa şi alta e literatura
şi cu toate acestea
fata nu avea braţe, ci doar două pălmiţe ca de copil
chircite, ieşite direct din umeri
ca două aripioare de carne roşcată.

poate în adolescenţă asta m-ar fi întors pe dos
dar în ticăloşita mea maturitate
m-am apucat să mă gândesc iar la copertă
la apariţia cărţii
şi să văd cine mai expune la sala Teatrului Foarte Mic.
 

Poemul face parte din volumul Nimic. Poeme (1988-1992) apărut recent la editura Humanitas.