Primul ready-made: cîmp cultural, artă pentru mase, piață de produse simbolice.
„Și desigur că trebuie ținut seama că omul vrea să aibă o sculptură sau o pictură suprarealistă, dar care să n-o înțeleagă, altul vrea să aibă un peisaj, și atunci cel care vrea să vîndă să se ducă și dacă cineva îi cere, domnule, pictează-mi vîrful Omu, sau pictează-mi un peisaj cu lacul Bâlea, sau lacul Caprei, presupune să se ducă să-l vadă să-l picteze acolo, cum fac mulți pictori în lumea asta, și dacă vrea să aibă o floare în casă apoi pictează și flori. (...) Dacă există cerință pentru artă suprarealistă, o cumpără cineva, vindeți cît vreți, tovarăși, dar ca să ne faceți pe noi răspunzători că n-o cumpără omul, apoi, tovarăși, aceasta nu se mai poate spune că este în legătură cu lipsa de libertate de creație, că are libertate și cel care cumpără, să aleagă ce cumpără.”

Al doilea ready-made: supraom, conceptualism, progresism în amor.
„Tocmai acest om nou trebuie să fie redat de scriitor, de poet şi trebuie, într-adevăr, tovarăşi, şi pricepere şi mult timp pentru a studia acest om, pentru a înţelege şi preocupările şi eroismul şi problemele intime şi tot ceea ce frămîntă omul socialist. Subliniez acest lucru pentru că multe ori, chiar în critica literară, îți face impresia că porneşte de la faptul că omul de astăzi ar avea preocupări mari, prea simpliste, că nu i-ar oferi creatorului de astăzi posibilitatea de a reda nişte suflete înaintate, şi deci e greu să găseşti în muncă, şi mai bine să căutăm în trecut, la omul de cafenea, la omul de bulevard, la omul din trecut de pe Calea Victoriei ce avea alt suflet, din păcate sînt de acord cu cei care au criticat că presa noastră face loc unei asemenea critici literare. Nu, tovarăşi, omul de astăzi, sufletul omului de astăzi, conştiinţa lui, priceperea lui este superioară cu mult oricărui om din trecut. Şi tocmai acest om trebuie înţeles şi asta cerem noi creatorilor de artă, are preocupările, conflictele lor cu mult mai complicate decît conflictele de dragoste din trecut pe care le întîlnim nu de multe ori în romanele lor şi omul de azi are şi preocupări şi de dragoste, pentru că e un om de viu, trăieşte dar concepe dragostea într-un mod nou, o dragoste care într-adevăr este ruptă de tarele trecutului.” (din discursul lui Nicolae Ceauşescu, ţinut pe 10 februarie 1971)

Obiectele pop art sînt mortăciuni înviate de cîte o privire. Ce e pop art? Un extras de prezenţă reificată. O reducere la imanent de către o privire amuzată. Ceva ce poate să înţeleagă toată lumea, o toată lumea lipsită de nevoia reflecţiei, o toată lumea spontană. O toată lumea urbană, totuşi, spontană în deconstrucţie, nu-n patimă. Mit, transcendenţă, dincolo – reduse de trecerea timpului la suprafață. Dar nu de orice timp. Pop art nu se poate concepe în afara timpului democratic, acolo unde orice proiecţie transcendentă este citită ca simptom, urmărită în originea ei inconștientă, secționată analitic și sintetizată. Pop art nu poate exista decît în post-estetic, în post-Istorie, în post-soteriologic. Acolo unde orice discurs este citit printre rînduri şi unde orice conştiinţă este privită din spate, ca o piesă de teatru văzută din culise.

Tot ce e pop art a fost live odată, şi nu mai este. Care-i viaţa artei pop? Spun: arta pop a reuşit să transforme istoricul în obiect estetic, prin expunere contrastivă. Trecutul şi prezentul expuse faţă-n faţă reuşesc uneori să genereze o anume tensiune estetică în mintea celui care ştie că ele, trecutul şi prezentul, sînt două vieţuitoare distincte. Structuralist, aş putea spune: moartea uneia trimite la viaţa celeilalte.

De aceea, întreb: sînt obiectele de mai sus pop art? Ştiu, întrebarea are două răspunsuri: da şi nu. Viaţa în care apărea acest discurs era reprimată în ceea ce avea individual, intim. Absurdul, revelat prin contrast, nu era deloc amuzant, pentru că dădea legi vieţii asupra căreia se exercita. De departe, însă, discursul de mai sus nu mai e decît proiecţia verbală a unui imaginar puberal, sărac şi utopic. Singură dovada autenticităţii lui (de verificat într-o carte sau în arhive) îl face să valoreze. Valoare de simptom, valoare estetică de „înstrăinare”, şi valoare etică: un discurs (indirect) despre virtutea renunţării la fantasm.

Democraţia culturală e un bazar de unde poţi cumpăra bombe dezamorsate. O galerie de vaccinuri pentru viruşii ai căror purtători sîntem. Unii dintre noi, care s-au îmbolnăvit, numai pot face boala, dar nici nu pot vedea aici un vaccin. Cei care pot, riscă să se îmbolnăvească, dar democraţia ne fereşte de epidemii. Obiectele pop art sînt mortăciuni înviate de cîte o privire.

Nu există a treia cale. Mă bucur să trăiesc într-un regim în care autenticul şi falsul nu se mai deosebesc. E preţul libertăţii. Joaca de-a viul. Dar societatea românească nu s-a vindecat încă. Unii mai cred că falsul poate fi deosebit de adevăr pentru toţi. Pentru ei încă nu există artă pop. Abia atunci cînd toţi o vom recunoaşte vom fi sănătoşi.  
 
Alexandru Matei este eseist. Cea mai recentă carte publicată este Ultimele zile din viaţa literaturii, Editura Cartea Românească, 2008.

(Citate din Arhivele Naționale ale României, PCR și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu (1965-1972), pp. 289-290 și pp.287-288.  Editori: Alina Pavelescu și Laura Dumitru. Autorul mulțumeşte Alinei Pavelescu pentru accesul la documente.)