Unul dintre poncifurile privind istoria secolului 20 este că Hitler a ajuns democratic la putere. Adică a participat la alegeri, a fost ales, a devenit cancelar și a guvernat în asentimentul cetățenilor. El, împreună cu partidul său nazist înscris legal la tribunal. Dar dacă reiei cronologia evenimentelor care au dus la ascensiunea și apoi la consolidarea sa politică, impresia este de fapt că aproape fiecare pas a însemnat cîte un act de demantelare a ordinii democratice, un parcurs urmat apoi și de comuniștii care au preluat puterea în țările din estul Europei după 1945. Cel puțin așa reiese din relatările din epocă, printre care și memoriile jurnalistului istoric Sebastian Haffner, care le-a consemnat bucată cu bucată.

Haffner - pseudonim publicistic pentru Raimund Pretzel - avea 26 de ani în 1933, cînd Hitler a fost numit cancelar de către președintele Paul von Hindenburg. În același an, Haffner avea să părăsească Germania, intrată într-o spirală rapidă de transformări - sau mai exact degradări - politice și sociale. El arată cum Hitler nu a pierdut niciun minut din momentul numirii din 30 ianuarie. Luna februarie a însemnat dizolvarea parlamentului național dar și a celui prusac - chipurile pentru pregătirea alegerilor - schimbări masive în aparatul administrativ, acapararea pozițiilor de decizie în ministerul de interne și declanșarea unei prigoane virulente la adresa partidelor participante la campania electorală. „Naziștii nu au mai manifestat nicio reținere; în mod regulat, cu bandele lor dispersau mitingurile altor partide. Împușcau zilnic unul sau doi oponenți politic. Într-o suburbie a Berlinului au dat foc casei unei familii de social-democrați. Noul ministru regional de interne al Prusiei (un nazist: un anume căpitan Göring) a promulgat un decret halucinant. El a ordonat poliției să intervină în orice încăierare de partea naziștilor, fără să cerceteze aspectele disputei, și să tragă fără avertisment asupra părții adverse. Puțin mai tîrziu, «o forță de poliție auxiliară» a fost formată din rîndurile SA”, a relatat Haffner în cartea sa Sfidîndu-l pe Hitler.

Sună cunoscut? Destul de asemănător s-a desfășurat și campania electorală din România în noiembrie 1946. Parlamentul nu mai exista demult, îl dizolvase regele Carol al II-lea în 1938. Funcționarii statului, mai ales cei din armată și justiție, erau intimidați de guvernul controlat de comuniști. Întrunirile politice ale opoziției erau atacate de bande organizate aduse cu camioanele. Mai mulți activiști locali PNȚ au fost împușcați mortal. Liderii politici de la centru ai partidelor istorice erau împiedicați fizic să se adreseze simpatizanților din provincie. „Formațiunile de luptă patriotică” conduse de Emil Bodnăraș pot fi considerate pînă la un punct echivalentul cămășilor brune. Și mai e o asemănare. Hitler a speculat intens incendierea clădirii Reichstag-ului, petrecută cu cîteva zile înainte de alegeri. Au fost blamați comuniștii, ajunși cu miile în arest, și compromiși astfel în ultima săptămînă de campanie. Dar în același timp, au fost suspendate drepturi civile precum inviolabilitatea corespondenței, inclusiv a convorbirilor telefonice, și libertatea de exprimare. La scară poate mai redusă, și comuniștii din estul Europei au folosit în 1946-1946 acuzația de colaborare cu Germania nazistă pe post de „incendiere a parlamentului” pentru a scăpa de unii opozanți politic sau de a-și promova măsurile represive specifice.

Ce nu s-a întîmplat însă în Germania lui 1933, spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în 1946 în România, a fost falsificarea rezultatului alegerilor. Cu toată violența și intimidarea din campanie, partidul nazist nu obține majoritatea, deși e confirmat ca partid majoritar. Dar el nu alterează rezultatul consemnat la nivelul secțiilor de votare. Și guvernul lui Hitler, și cel al lui Petru Groza erau formate din reprezentanți ai mai multor partide. Dar numai Groza și comuniștii ajunseseră să își poată exercita influența așa încît să schimbe procesele verbale cu rezultatele alegerilor.

De fapt, inițial nici comuniștii nu au modificat rezultatele primelor alegeri de după război din zonele intrate sub influență sovietică. Alegerile din Finlanda, Ungaria și Austria din 1945, referendumul din Polonia din iunie 1946, alegerile municipale din Berlinul încă nedivizat din octombrie 1946, au fost văzute drept alegeri în general corecte, în care comuniștii au fost înfrînți. Abia în România în noiembrie 1946 și în Polonia în ianuarie 1947 o campanie electorală compromisă a fost dublată și de modificarea brută și brutală a majorității rezultatelor votului. În Polonia, comuniștii ar fi angajat chiar și matematicieni pentru a obține un model național coerent și credibil al fraudei. „Angajatorii” le-au indicat numai datele de intrare, adică rezultatele finale dorite. Restul - distribuția voturilor pe circumscripții - a fost treaba „angajaților”.

Parcursul convergent al Germaniei și României postelectorale se reface însă rapid. Pentru că nu aveau majoritatea parlamentară de două treimi pentru modificarea Constituției, naziștii și-au construit-o prin alianțe de conjunctură (cu partidul catolic), intimidare (trupele SA erau prezente în parlament) și prin forță: i-au arestat pe deputații comuniști. Așa a obținut Hitler dispensa (acordată inițial pe patru ani) de a guverna fără parlament. Partidul nazist ajunge în scurt timp după alegeri partid unic. „Maniștii” și ”brătieniștii” lor sînt supuși unei prigoane sistematice. Stînga e interzisă sau arestată, dreapta fuzionează sau se autodizolvă. Parlamentul german devine decorativ - ca Marea Adunare Națională din România postbelică. De parcă ar fi știut ce va urma, a povestit Haffner, liderul social-democrat și-a cumpărat cu o săptămînă înainte de scrutin o căsuță de refugiu în Elveția. Cînd a murit von Hindenburg, în 1934, funcția de președinte a fost desființată. Hitler devine atunci Führer und Reichskanzler. Îndepărtarea regelui Mihai în decembrie 1947 este în acest sens echivalentul din România al desființării președinției germane din cel de-al doilea an al mandatului lui Hitler.

Dar dictatura limitată la controlul absolut al puterii începe să se simtă într-un echilibru precar. Dictatura nu tolerează necunoscutul din afara sferei politice, unde și-a făcut inițial capul de pod. De aceea, după preluarea puterii politice, ea invadează și celelalte spații publice. Un dictator de care să se rîdă la teatru nu am auzit. Iar instrumentul cu care dictatura testează aprobarea populară e ideologia. Ideologia e tentaculul scos în afara sferei politice pentru sondarea supunerii publice. Nu conținutul ideologiei e important, ci funcțiunea sa discriminantă între acceptanți și refractari. De aceea comunismul și nazismul pot acumula atîtea similitudini, în pofida ideologiilor proprii. Pînă la preluarea puterii în 1917, Lenin – „inventatorul totalitarismului”, cum îl numește Stéphane Courtois în titlul unei monografii recente - argumenta că revoluția va avea loc în Germania, ci nu în Rusia natală, pentru că Germania era mai dezvoltată social și economic decît Rusia și, în teoria marxistă a claselor, mai aptă pentru noua etapă a dezvoltării istorice. Dar e de observat cu toate acestea că Lenin a avut dreptate pînă la urmă. „Revoluția”, în accepțiunea sa dovedită post-factum drept totalitară, a avut totuși loc chiar în Germania, cu mențiunea că nu a fost făcută de comuniști, ci de Hitler. Iar animozitatea dintre cele două totalitarisme nu provine din natura lor, în esență identică, ci din excluziunea reciprocă dată de ambițiile mondiale sau regionale comune amîndurora.

Și în Germania anului 1933 cucerirea puterii politice a fost însoțită de pretenția aprobării populare. Iar cine refuza să o acorde, devenea dușman. Haffner trece în revistă soarta scriitorilor și jurnaliștilor care nu au mai „corespuns”. Unii dispăreau, alții erau internați în lagăre de concentrare, altora li se permitea să publice, dar numai scrieri inofensive. Au fost și intelectuali care s-au adaptat, ba chiar au devenit ideologi subtili ai nazimului. Haffner dă exemplul revistei Die Tat (Acțiunea), care în februarie încă mai cataloga nazismul drept o mișcare efemeră. O lună mai tîrziu, redactorul-șef e îndepărtat, iar colegii lui fac un viraj editorial la 180 de grade. Descrierea lui Haffner a atmosferei intelectuale a Germaniei anului 1933 este perfect pliabilă pe cea conturată de publiciștii și autorii români din anii 1945-1946. Chiar dacă nu au fost neapărat arse, cărțile se împuținau și aici, intelectualii dispăreau sau luau decizia finală de a nu mai reveni în țară, presa devenea monocoloră.

Sebastian Haffner a comparat din memorie felul în care au izbucnit cele două războaie mondiale. Primul, pe neașteptate, fără preparative; al doilea, greu, după o chinuitoare perioadă în care și-a tot afirmat iminența. Așa și cu instalarea regimurilor totalitariste. Deși se tot insinua în politica germană, partidul nazist a umplut scena publică rapid, fără rest, ca peste noapte. A doua zi după alegeri, povestește Haffner, după ce germanii au realizat că nimeni nu i se mai poate opune lui Hitler, au luat cu asalt filialele naziste și s-au înscris în partid. S-au amestecat atunci deziluzii, resemnări și oportunisme de tot felul. Astfel că la referendumul din august 1934 de confirmare a lui Hitler ca și conducător unic au votat „pentru” 90% din germani. În schimb, în România, anii 1945-1947 au fost anii unei agonii prelungite, în care regimul comunist a cîștigat din ce în ce mai mult teren, în care setul inițial consistent de iluzii în privința evoluției democratice a țării a fost distrus treptat, piesă cu piesă, pînă la ultima, reprezentată de îndepărtarea regelui din 30 decembrie 1947.

Ca să închei tot cu un poncif îndoielnic. Se spune că anul zero al totalitarismului românesc este 1945, cînd a început instaurarea comunismului. Poate că sub unele aspecte este așa, dar nu trebuie pierdut din vedere că multe drepturi politice și civile erau restricționate din 1938, iar războiul numai o experiență democratică nu a fost. Cu atît mai mult pentru „greu încercata națiune română”, ar veni replica. Atunci însă, aș continua, ce să mai spui de națiunea germană, al cărei ceas totalitar a început să bată din 1933, și, pentru o parte din ea, nu a încetat să ticăie decît în 1990?

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Adolf Hitler ține un discurs în Reischstag. Sursa: Bundesarchiv, Bild 101I-808-1238-05 / CC-BY-SA 3.0