Ceva se întîmplă cu Sibiul în timpul Festivalului de teatru. De 12 ani de cînd vin aici, la fiecare sfîrşit de mai şi început de iunie, vreme teribil de parfumată de tei, iasomie, salcîmi şi soc, cu gust înnebunitor de fragi care îmi aduce invariabil aminte de bunica, găsesc un oraş cu alură de campus studenţesc. Oameni coloraţi în toate sensurile, cu un unic însemn comun, badge-ul cu sigla FITS, tobe şi focuri (din spectacolele de stradă), muzică (de la flautul timid al unui solist necunoscut la concertele din Piaţa Mare), un amestec ciudat şi ademenitor de boemie şi pace, în care Sibiul cel de toate zilele se recunoaşte doar în ultima parte.

Dostoievski + Nekrošius = 5 ore

FITS a devenit major la această ediţie. 18 ani de teatru în toate formele lui au transformat un oraş liniştit din centrul României într-o scenă şi au făcut din sibieni unii dintre cei mai pretenţioşi spectatori de la noi, asta după ce, de-a lungul anilor, din selecţia festivalului au făcut parte, pe lîngă multe spectacole „de masă”, şi performance-uri din topul mondial, unele direct din avangardă. Anul acesta, FITS a riscat o deschidere de amploare, în toate sensurile. Idiotul după Dostoievski, în regia lui Eimuntas Nekrošius, un show vizual de cinci ore. Este al cincilea spectacol pe care celebrul regizor lituanian îl prezintă în România şi al doilea de la Sibiu. Cine i-a văzut trilogia shakespeariană, în special Hamlet-ul de gheaţă cu rockstarul Andrius Mamontovas în rolul titular, a regăsit în Idiotul aceeaşi stilistică imagistică: culori primare - alb, ocru, negru, texturi brute - lemn, fier, pînză de in, o lumină untoasă, caldă ca o fotografie sepia, expresivitatea corporală a actorilor coregrafiată în imagini puternice, metafore arhetipale multiple şi o bogăţie de simboluri în care reapar elemente din spectacolele anterioare (uşile din Othello, de exemplu). Alegoria lui Dostoievski despre Maria Magdalena (Nastasia Filipovna) şi Iisus (Prinţul Mîşkin) este ambivalentă la Nekrošius. Metafora biblică este constant întreţinută în cele cinci ore de spectacol (scene importante au ca fundal audio o slujbă ortodoxă), iar întreaga expunere discursivă despre bine şi rău se leagă strîns de traumele copilăriei. Personajele se raportează continuu la ele însele copii, sînt nişte adulţi care n-au „mestecat” copilul din ei, iar acesta ţîşneşte în momentele de vulnerabilitate. „Copilul” rănit izbucneşte la frică, dragoste sau vinovăţie, plînge sau urlă de furie, scheaună de multe ori sau mîrîie ameninţător. Sînt cîteva scene de mare forţă precum cea a îmblînzirii Nastasiei Filipovna de către Rogojin care o pieptenă şi îi împleteşte părul pe care ea, nărăvaşă, îl ciufuleşte, iar mai tîrziu, gestul se repetă, doar că părul Nastasiei a devenit aţă, iar cea care îi videază personalitatea în timp ce o „pieptenă” este Lizaveta Epanchina (Nastasia este mîncată de vie de invidia celorlalţi). Sau scena morţii Nastasiei, care este aşezată pe un scaun, în timp ce o oglindă rotundă, atîrnată de o frînghie, se roteşte ameţitor în jurul ei. Sunetele cuielor bătute în sicriul ei, undeva, în culise, răsună ţiuitor în capul lui Mîşkin şi al lui Rogojin. 

Cu Idiotul, Nekrošius e cum îl ştim, cu imaginaţie vizuală, atent la corp şi la lumini, elegant în expresie şi exact în discursul scenic. Din păcate, forţa expresiei sale s-a redus, lungimea spectacolului se resimte, mai ales din cauza monotoniei regizorale care suferă de un viciu diavolesc: stilul este remarcabil definit, dar lipsa surprizei îl face monoton. Sigur, situaţiile scenice ingenios şi argumentat rezolvate te pot ţine cinci ore, dar Nekrošius s-a retras prea mult în spatele imaginilor de această dată, în detrimentul vădit al soluţiilor. Spectacolul e frumos, dar nu poţi să nu te întrebi la sfîrşit de ce se fac dramatizări pentru scenă după marii romancieri precum Dostoievski. Pe de o parte, textul şi implicaţiile lui trebuie drastic reduse, sînt sărăcite, iar pe de altă parte, spectacolul e stufos,  greoi şi de cele mai multe ori, dificil de înţeles pentru cei care nu au citit cartea. Întrebarea e valabilă şi pentru regizorii români care în ultimul timp au devenit mari amatori de adaptări după romane ruseşti, nu întotdeauna cu succes. Verdictul vine prompt de la Noel Witts, profesor de dramă la Leeds Metropolitan University: “romanele sînt făcute să le citeşti”. Trebuie să mărturisesc însă că cei care au rezistat la maratonul lui Nekrošius au aplaudat frenetic la final. Deşi asta, în România, nu înseamnă chiar mare lucru. Sîntem generoşi din fire…

Majorat cu artificii

Pentru cei 18 anişori ai săi, părinţii FITS i-au dăruit “copilului” tradiţionalul foc de artificii, mutat pe neaşteptate din Piaţa Mare în faţa Teatrului Naţional “Radu Stanca”, cu ultimele noutăţi în materie de scîntei bubuitoare care te ţin cu capul răsturnat şi gura căscată, oricît de obosit de five_ours_performance & five_ours_travel ai fi. Dar nimic, nimic nu se poate compara la Sibiu cu clubul festivalului din curtea teatrului. La miezul nopţii, precum Cenuşăreasa, Dan Perjovschi şi-a “pierdut” desenele pe zidul teatrului, într-o expoziţie. Tare-i mai place lui Perjovschi să deseneze pe ziduri! Poate cu pereţii Sibiului să aibă mai mult noroc decît la CNDB, ai cărui pereţi, cu desene cu tot, sînt gata de demolare. Acoperişul deja a fost demontat. Dar uite cum se fac conexiunile: anul acesta, FITS are o generoasă secţiune de dans. Mai vorbim despre asta. Noapte frumoasă!

Foto: Mihaela Marin

Oana Stoica este critic de teatru şi jurnalist.