Apărut în Dilema veche, nr. 190, 27 septembrie 2007

Prin luna august răsfoiam o revistă academică de etică din România şi tocmai cînd mă bucuram că cineva argumentează exact la fel cum aş face-o eu, am avut surpriza să constat că realmente erau argumentele mele. Cuvînt cu cuvînt, paragraf cu paragraf, preluate dintr-un articol publicat de mine cu ceva timp în urmă în Dilema veche. Am sesizat atît reprezentanţii publicaţiei cu pricina, cît şi "autorii" şi redactorul-şef al Dilemei vechi. Din partea publicaţiei mi s-a răspuns că situaţia va fi analizată de urgenţă şi că revista se delimitează de frauda intelectuală. Ulterior am primit şi un mesaj de la unul dintre "autori" - articolul fusese semnat de două persoane, o doctorandă (care, se pare, nu a avut nici o contribuţie la... transcrierea articolului, însă era trecută ca prim-autor - este aşadar vorba de o superofertă, două forme de fraudă într-un singur articol) şi un masterand, doctor în ştiinţe. "Autorul" mi-a mărturisit că a crezut că, la rîndul meu, am copiat de undeva materialul respectiv, regreta că nu l-a "prelucrat suficient"; îşi cerea scuze că a omis să-mi menţioneze numele în lista de bibliografie şi că nu mi-a cerut permisiunea (de a-mi republica articolul). Dumnealui considera că ceea ce a făcut nu este condamnabil, întrucît popularizează idei. M-am simţit flatată şi în acelaşi timp am fost decepţionată de faptul că, iată, oamenii chiar mă citesc, şi nu doar că mă citesc, dar se identifică atît de intens cu scriitura mea, încît şi-ar pune propriul nume (şi numele altor colegi) pe ea - şi o şi fac! Mai mult decît atît, articolul meu jurnalistic publicat într-o revistă culturală a fost promovat ca articol demn de o revistă academică de specialitate (acesta este un compliment şi la adresa Dilemei vechi).

Aş vrea să precizez cîteva chestiuni. În primul rînd, chiar dacă aş fi copiat materialul din altă sursă, acest lucru nu constituie un motiv pentru care altcineva devine îndreptăţit să copieze la rîndul său. În al doilea rînd, "prelucrarea" unui material constituie tot plagiat. În al treilea rînd, chiar dacă numele meu ar fi fost menţionat la bibliografie, tot plagiat ar fi fost, atîta vreme cît autorul nu semnala cu claritate de unde şi pînă unde ideile aparţin altcuiva. În al patrulea rînd, eu nu puteam acorda permisiunea ca articolul meu să fie republicat, pentru că prin contract am cedat acest drept Dilemei vechi. Singurul punct asupra căruia sînt de acord cu "autorul" este că popularizarea cunoaşterii este un lucru bun. Ori de cîte ori am publicat un articol, am făcut acest lucru pentru ca alţi oameni să aibă acces la el şi mă bucur că publicaţiile din România oferă acces liber la articolele mele. De asemenea, nu mi-aş dori ca acordul meu sau al publicaţiilor să fie necesar pentru ca cineva să ne poată cita.

Cercetare despre plagiat în universităţile româneşti


În anul 2005, sub coordonarea profesoarei Mihaela Miroiu, am colaborat la o cercetare în vederea realizării unui model de cod etic universitar (unii dintre dvs. poate îşi amintesc reacţiile publice generate de rezultatele acestei cercetări). Aproximativ 2500 de membri ai comunităţii academice au răspuns la chestionare, în 13 universităţi româneşti, publice şi private, mari şi mici, din Bucureşti şi din provincie, cu tradiţie şi tinere. Plagiatul nu a intrat în topul celor mai grave probleme etice din universităţi, din perspectiva respondenţilor studenţi, cadre didactice, cadre de conducere sau administrative. Este însă a treia problemă ca gravitate din punctul de vedere al doctoranzilor. 56% dintre studenţii care au răspuns la chestionar nu ştiau dacă în facultatea lor existau standarde clare de citare şi parafrazare; 17% au răspuns că nu existau. 51% cunoşteau cazuri în care cadrele didactice au preluat paragrafe sau fragmente de la alţi autori, fără să îi citeze/parafrazeze, iar 54% cunoşteau cazuri în care colegi/colege ale lor au plagiat în referate. Dintre doctoranzi, 47% nu ştiau dacă în facultatea lor existau standarde clare de citare şi parafrazare; 18% au răspuns că nu existau. 33% cunoşteau cazuri în care colegii lor au plagiat în publicaţii sau cursuri. 25% cunoşteau cazuri în care doctoranzii au plagiat, iar 44% cunoşteau cazuri în care studenţii au plagiat.

Las la latitudinea cititorilor să decidă dacă aceste rezultate sînt sau nu grave. Eu garantez că sînt reale. Au fost de altfel confirmate prin rezultatele studiului realizat sub egida Fundaţiei Soros în 2007.

Referate studenţeşti


În ultimii ani am corectat cîteva sute de referate, întîi în România, apoi în Marea Britanie. Nu am făcut niciodată o acuzaţie de plagiat fără să aduc dovezi clare. În România, mi s-a întîmplat ca un student care a comis plagiat integral să mă caute să ceară explicaţii. Mi s-a făcut reclamaţie la decanat. Mi s-a reproşat că şi alţi colegi plagiaseră şi nu i-am "prins", ceea ce nu este corect. Unul dintre cele mai frecvente "contraargumente" a fost (cu exemple naţionale, cunoscute în presă) că şi profesorii plagiază şi nu păţesc nimic: deci, nu este corect ca studenţii să fie penalizaţi. Studenţii acuzaţi de plagiat mi-au mai spus şi că nu ştiau că nu este voie să realizeze compilaţii în referate sau să preia idei sau informaţii de la alţi autori, cîtă vreme le enumeră în bibliografia finală. Toate acestea deşi le explicasem de mai multe ori în timpul orelor de seminar în ce constă plagiatul, cum se citează/parafrazează, cum se evită plagiatul involuntar, care sînt penalizările. Pe parcursul semestrului le trimisesem mesaje e-mail în care repetam aceste informaţii. Am realizat un material despre plagiat care, în acel semestru, a fost postat pe pagina WEB a instituţiei şi care într-o formă mai elaborată a devenit parte din propunerea de cod etic menţionată mai sus.

Pe parcurs am avut reţineri: poate ar fi trebuit să fiu mai "înţelegătoare". La urma urmei, poate unii studenţi aşa au învăţat în şcoală că se procedează. Mi-am amintit că în anii din urmă mi s-a cerut de mai multe ori, de către diverse cunoştinţe, să "ajut" cîte un şcolar să "încropească" un referat pentru şcoală, i.e. să copieze de pe Internet. Copiii, care în cele din urmă au fost ajutaţi de persoane mai amabile decît mine, au luat note mari, iar această informaţie mi-a fost transmisă triumfător de către părinţii lor. Mi-am mai amintit şi că, pe vremea cînd eram elevă în şcoala generală, după multe note mici pentru încercările mele stîngace de a scrie "comentarii", am învăţat să le preiau din cărţi şi astfel am intrat în rîndul elevilor cu note medii sau mari la limba română. Mai mult decît atît, această trecere a avut ca martor un profesor universitar de limba română care, refuzînd să creadă că profesoara mea de la şcoală penalizează efortul şi recompensează frauda, mi-a dictat în întregime tema pentru următoarea oră de română, la nivelul la care aprecia dumnealui că ar scrie un elev de 13 ani. A luat nota 5.

Încerc să nu generalizez experienţa mea: poate foarte puţini părinţi îşi ajută copiii să fure, poate foarte puţini profesori apreciază frauda şi am avut ghinionul să fiu eleva unei astfel de profesoare. Mulţi dintre studenţii mei din România susţineau însă că au fost învăţaţi să procedeze astfel în şcoala generală şi liceu. Recent, au existat în spaţiul public avertizări în aceste privinţe, în urma rezultatelor testării naţionale în învăţămîntul preuniversitar şi chiar a examenelor de titularizare.

Pe alte meleaguri...

Din ianuarie 2006 pînă în august 2007 am corectat aproximativ două sute de referate şi cîteva zeci de dizertaţii în cadrul Universităţii din Manchester. Nu am descoperit nici un caz de plagiat. În această universitate, la înmatriculare fiecare student semnează o declaraţie în care i se explică ce este plagiatul şi prin care se angajează că a luat la cunoştinţă şi că nu va plagia. Fiecare referat - de patru mii de cuvinte, la universitar, şi cinci mii, la postuniversitar, obligatorii la toate cursurile - este corectat de două persoane, iar apoi, odată cu nota, studenţii primesc un raport formativ cu observaţiile primului corector. Corectorii au obligaţia să verifice fiecare (fiecare!) referat pe softul anti-plagiat (www.submit.ac.uk) şi să semneze că au făcut acest lucru - apoi, referatele sînt reverificate prin sondaj de către evaluatori externi. Cazurile de plagiat sînt foarte rare şi ruşinoase. În perioada în care m-am aflat în Manchester, în departamentul în care lucram a fost identificat un singur caz. Studentul folosise pe larg în referat, printre alte materiale citate corect, o idee (care le fusese predată la curs) a unui profesor pe care a omis să-l citeze. Penalizarea a constat, pe lîngă reducerea notei, în imposibilitatea ca acel student (care altminteri avea rezultate bune) să poată obţine vreun fel de distincţii la absolvire. Această penalizare este foarte serioasă întrucît face foarte dificilă sau chiar imposibilă admiterea lui la vreun masterat, ca să nu mai vorbim de doctorat, în Marea Britanie (în vederea admiterii la masterat, majoritatea universităţilor din această ţară cer obţinerea cel puţin a unui "merit" la absolvirea facultăţii). Iarăşi, nu vreau să generalizez.

Concluzii şi observaţii


În multe cazuri, studenţii români nu cred că fac ceva rău cînd plagiază, nu ştiu că este greşit să preiei ideile altcuiva fără să precizezi clar de unde pînă unde şi sursa exactă. Atunci cînd înţeleg că fac ceva greşit (de exemplu cînd plagiază integral dintr-o sursă), li se pare fie o dovadă de curaj, fie de revoltă faţă de "sistem". Faptul că au existat profesori despre care s-a dovedit că au comis furt intelectual de tipul copy/paste şi totuşi (eventual, după o vreme) şi-au continuat activitatea universitară, pe de o parte încurajează studenţii predispuşi către "scurtături", iar pe de altă parte îi face să se simtă nedreptăţiţi atunci cînd sînt penalizaţi.

În majoritatea universităţilor fie nu există cursuri de redactare academică, fie acestea nu sînt luate în serios. Dacă, în aceste condiţii, în cazul studenţilor uneori se pot găsi scuze parţiale - referenţieri insuficiente, aderenţa inocentă la ideile altui autor, ignoranţa în privinţa a ce este permis şi ce nu, pe scurt, plagiat involuntar -, furtul intelectual este (sau ar trebui să fie) scandalos în rîndul studenţilor postuniversitari, al doctoranzilor, cadrelor didactice şi cercetătorilor. Corect ar fi ca penalizările să fie cu atît mai serioase cu cît cei vinovaţi sînt mai avansaţi în periplul lor academic sau de cercetare. Aceasta deoarece este mai greu de crezut că un masterand nu înţelege în ce constă plagiatul, decît un student de 19 ani, în anul întîi universitar. Orice masterand a trecut (deocamdată) prin cel puţin patru ani de facultate: este oare posibil să fie ignorant în privinţa standardelor minime de cercetare academică? Doctoranzii (cel puţin unii) şi cadrele didactice universitare predau altor oameni şi - se presupune - au fost (printre) cei mai buni dintre studenţi.

Am trăit în două lumi, în care acelaşi comportament trezeşte reacţii dramatic diferite. În România, deşi nu am fost nici pe departe o evaluatoare dură, am fost avertizată (de către studenţi, colegi din alte universităţi, foşti colegi de facultate) că sînt prea pretenţioasă "cu regulile". În Marea Britanie eram considerată printre cei mai generoşi evaluatori, iar colegii din Manchester nu m-ar da exemplu de rigoare exagerată sau de rigiditate. În România însă chiar şi în familie mi s-a reproşat, în legătură cu poveştile relatate mai sus, că nu am avut "înţelegere" şi "bunăvoinţă". Dacă cele relatate aici sînt tot o dovadă a specificităţii superioare româneşti, care ar trebui să îmi provoace emoţii patriotice, eu nu mai am nici un comentariu. În calitate de "plecată" din ţară - vor gîndi, poate, unii cititori - nici nu ar trebui să am.

Daniela Cutaş este membră a Departamentului de Sănătate, Etică şi Societate al Universităţii din Maastricht. A publicat, între altele, volumul GenEtica reproducerii. Politici ale moralităţii şi moralitatea politicilor (Editura Ideea Europeană).