● Viet Thanh Nguyen, Refugiații, trad. de Tatiana Dragomir, Editura Art, 2018.

S-ar putea să fie destui cititori care să nu debordeze de entuziasm la lectura volumului de povestiri Refugiații al lui Viet Thanh Nguyen, mai ales dacă au citit deja Simpatizantul aceluiaşi autor. Virtuozitatea stilistică din romanul care luat premiul Pulitzer în 2016 este regăsită mai greu în povestirile despre refugiați anterioare temporal încît, dacă nu ar fi temele comune, ai putea ezita să bagi mîna în foc că e vorba sută la sută de același scriitor. Dar oare nu acesta e de multe ori rolul povestirilor, de a prefața un roman de succes, prin micile, delicatele, inocentele, pe alocuri chiar genialelor lor bîlbîieli?

Refugiații, cum îi spune titlul, e o colecție posibilă de ipostaze din viața unui exilat. Nu e refugiatul de azi, care în esență e rezultatul suprapopulării în țările care profitat cumva de traiul occidental superior. Refugiatul de azi e în esență unul economic. În culegerea de ipostaze a lui Nguyen, refugiatul este motivat ideologic, ca și în Simpatizantul. Un refugiat pe cale de dispariție, de cînd China, cel mai mare furnizor de astfel de exilați rămas pe piață după prăbușirea URSS, nu-i mai reține neapărat pe dizidenți (poate cu excepția uigurilor, dar asta e o altă poveste).

Refugiații, așadar, rămîn o mărturie a vremurilor în care plecai din țară pentru a fi liber. În cazul Vietnamului anilor 1970, căci despre refugiul vietnamez e vorba, ca și în cazul exilărilor din Europa de est din anii 1945-1947, la pachet cu libertatea venea și un alt avantaj apreciabil: rămîneai în viață. Instalarea comunismului a însemnat mereu și eliminarea fizică a celor ce erau considerați dușmanii poporului.

Literatura „refugiaților” este bogată. Iar revirimentul recent al fenomenului, cu care se confruntă simultan și America și Europa, cele două regiuni occidentale de destinație, a îmbogățit-o și mai mult. La ea contribuie scriitori din Africa, Orientul Mijlociu sau Apropiat, Asia de Sud-Est. Dar revin la comparația cu refugiul ideologic. El nu a generat la fel de multă literatură în cazul României, de exemplu. Analize, amintiri despre comunism, din timpul sau de după momentul în care acesta a expirat, sînt nenumărate. Dar de o colecție similară de povestiri din exil în literatura română nu am auzit.

„Refugiatul“ lui Viet Thanh Nguyen e surprins, cum spuneam, în diferite ipostaze. Ca student fugit de acasă la căderea Saigonului. Ca fiu de vietnamez deja bine integrat în societatea americană, spre deosebire de părinți. Ca fiu de vietnamez care are impresia că în Vietnam se descoperă pe sine mult mai bine decît în SUA. Firele povestirilor lui Nguyen duc încoace și încolo prin țesătura complexă a relațiilor care se rup și se refac în viața exilatului și a celor din jurul lui. Un exemplu al cuprinderii empatice a autorului e scrisoarea pe care cei rămași acasă i-o trimit fiului fugit. Ca să ajungă la el, scrisoarea trebuia să treacă de cenzură. Dar ea trebuia să transmită și mesajele vitale pe care membrii unei familii trebuie să le transmită între ei. Iat-o cum a reușit:

20 septembrie 1975 

Dragul meu fiu, 

Am primit scrisoarea ta ieri. Toată lumea se bucură din inimă să afle că ești viu și nevătămat. Noi sîntem bine cu toții. În vara asta unchii și verii tăi au fost supuși reeducării alături de ceilalți soldați-marionetă. Partidul i-a iertat pentru faptele lor nelegiuite. Unchii tăi au fost tare recunoscători, așa că au renunțat la casele lor pentru cauza Revoluției. Ducem o viață mult mai fericită acum că unchii și verișorii tăi, alături de soțiile și copiii lor, locuiesc împreună cu noi, în casa noastră. Cadrele ne-au spus că ne vom șterge trecutul și ne vom reconstrui măreața țară!

Cînd ai timp, mai trimite-ne vești din America. Trebuie să fie un loc mai imoral chiar decît Saigonul, așa că ia aminte la ce spun cadrele: viața revoluționarului trebuie să fie cinstită, sănătoasă și corectă! Cu toții ne gîndim mult la tine. Mamei tale îi este dor de tine și îți trimite toată dragostea ei. Și eu la fel. 

Tatăl tău