(Articol apărut în Dilema veche, nr.273 - 07 mai 2009)

Efectele crizei asupra consumatorului obişnuit se văd mai dramatic în ţările dezvoltate decît în cele considerate oricum sărace. Cifra în scădere a automobilelor noi, vîndute în Statele Unite sau Italia, pare mai catastrofală decît procentul şomerilor din India. Şi odată cu compătimirea faţă de cei care îşi realizaseră visul „traiului bun“ şi sînt nevoiţi acum să cedeze cîte ceva din farmecele lui, creşte şi ura faţă de marii magnaţi – directori de bănci, de corporaţii, de fonduri de investiţii – ale căror cîştiguri „neruşinate“ sînt etalate pe paginile tuturor ziarelor. Acuzaţiile de inechitate inventează noi adjective alimentînd productiva invidie omenească şi încruntările marxiste pătrund din nou în discursul public, prevestind, iarăşi, moartea capitalismului. Desigur, lăcomia grăbită a acestor dirijori şi profitori ai crizei este inacceptabilă: să îţi acorzi singur atît de mulţi bani pentru că ai dus la faliment societăţi întregi este o scamatorie care contează excesiv pe starea de hipnoză a spectatorilor (totuşi, plătitori). Oamenii au pierdut economiile de o viaţă, contribuţiile la fondurile de pensii private, certitudinile unei existenţe trăite după anumite reguli.

Dar la o socoteală mai aplicată se poate observa că oricît de mari ar fi fost cîştigurile nemeritate ale profitorilor crizei, cu ele nu pot fi acoperite imensele deficite ale fondurilor de pensii sau ale creditelor neachitate. Miniştrii de Finanţe din ţări cu economii puternice pun bugetele la grea încercare, ca să evite derapajele necontrolate, dar aşa cum arată acum lucrurile, pînă la urmă ieşirea din criză se va produce cu preţul sacrificiilor colective ale celor cu bani puţini, indiferent cîţi escroci vor ajunge la puşcărie.

În societăţile unde, înainte de a se plînge, oamenii sînt antrenaţi să găsească prin propriile eforturi ieşirile din situaţii dificile, excesele societăţii de consum sînt abandonate cu determinare: desigur, datele sînt anecdotice, dar, din SUA, de exemplu, răzbat tot mai multe ştiri despre iniţiativele comunitare, despre angajamentul civic, despre implicarea politică a tinerilor.

În cartierele unde se mută tinerele familii care se folosesc de creditele subvenţionate pentru a-şi cumpăra case se alcătuiesc grupuri unde se învaţă în colectiv cum să trăieşti fără datorii şi cum să te aperi de criminalitatea din împrejurimi. Criza economică nu poate fi ocolită prin asemenea strategii, dar ele pot face viaţa individului mai suportabilă. Corupţia nu va dispărea după sentinţele date rapacităţii agresive. Priveliştea fostelor vedete sociale cu cătuşe la mîini oferă un coeficient de satisfacţie, dar nu foarte durabil. „Inteligenţa“ instituţională dă drept un adevăr de bun-simţ că oamenii care manevrează, în contul altora, mari sume de bani sau noţiuni abstracte (cum e dreptatea) trebuie foarte bine plătiţi ca să poată rezista ispitei. Discutabil. Sumele disponibile la furat sînt întotdeauna superioare celor care pot fi obţinute de la cea mai binevoitoare stăpînire.

Ar trebui cercetat ce se mai întîmplă cu o calitate omenească, existentă pe vremuri, nu doar în basme: se numea cinste. Unii nu furau nu pentru că aveau leafă mare, ci pentru că aşa erau ei – cinstiţi. Respectau regulile pentru că doreau ca şi ceilalţi să le respecte faţă de ei. A scăzut valoarea de întrebuinţare a acestei calităţi, s-a degradat reputaţia ei. După cum s-a dovedit, democraţia în sine nu e o pavăză împotriva corupţiei. Omul cinstit – poate fi. Cam simpluţ, nu?